Inspirați din opera marelui Eminescu, care în poemul „Împărat și proletar", abordând marile nedreptăți sociale de la vremea aceea, (nedreptăți care, de altfel, persistă și astăzi), a găsit cuvintele cele mai potrivite pentru a le exprima: „Pe voi contra voastră, la luptă ei vă mân' ", credem că parafrazarea acestui vers în formula „Pe noi contra noastră la luptă ei ne mân' " este foarte potrivită pentru relațiile tensionate care există la această oră între noi, românii și secuii noștri, care la îndemnul Budapestei, de mai multă vreme, dar îndeosebi după 1989, nu încetează cu acel separatism etnic, teritorial. Separatism care nu este altceva decât o invenție grosolană, tocmai pentru a nu da răgaz celor din secuime să constate că ei, cei de acum, original, n-au nici în clin nici în mânecă cu ungurii, că de altfel și ei sunt în mare parte adevărați fii ai României.
A nu se înțelege prin aceasta că ei ar fi fost de la început rude cu noi. Nici pe departe acest gând. Ei, secuii, sunt turanici la origine, dar folosiți din vremurile de demult, de către unguri, drept păzitori ai granițelor cucerite, pentru că, deși buni războinici, erau puțini.
Prezența secuilor în Europa constituie de fapt și un indiciu al evoluției ungurilor pe continent. După descălecare, în Panonia, țelul lor a fost Occidentul, după cum afirmă și istoricul evreu-ungur, Pal Lendvai, occident pe care l-a „călărit", și la propriu și la figurat, adică și jefuit, timp de o jumătate de secol, între 898 și 955. Aceasta, până în anul 955, când la Augsburg, nemții, strângându-și rândurile și modernizându-și tehnica militară, au reușit o victorie drastică și supremă, aducându-i pe unguri în pragul dispariției. Se știe că salvarea lor a fost în mâinile papei de la Roma, de la acea vreme, care, apreciindu-le calitățile de luptători a crezut de cuviință că ar fi foarte utili în lupta împotriva ortodoxismului, care în jurul anului 1000 era în expansiune îndeosebi în Balcani și sud-estul Europei, printre care și în provinciile românești, inclusiv Transilvania, prin intermediul bulgarilor.
Așa a început marea aventură prin acest areal cu implicații, preț de aproape un mileniu. Ungurii, bine organizați militar și uniți, au reușit să-i supună pe cehi, sârbi, croați, slovaci, sloveni și ruteni, ramuri ale panslavismului, dar și pe românii transilvăneni. Referindu-ne doar la noi, amintim faptul că această cucerire n-a fost una în marș, realizată în câteva zile, luni sau ani, ci în trei secole. Prima infiltrare a avut loc în zona Crișanei (Partium), și lucrul acesta s-a petrecut prin secolul XI, apoi, un secol mai târziu, pe Valea Mureșului și Târnavelor, după care, și în cele din urmă, dar în secolul al XIII-lea, ungurii au ajuns cu cuceririle din Ardeal în zona Gheorgheniului, Ciucului și Brașovului. De ce este importantă reliefarea acestui itinerariu? Pentru că, acesta a fost și itinerariul secuilor pe teritoriul României. Prezența lor a fost semnalată mai întâi în perimetrul Oradiei, apoi în zona Făgărașului, și abia după acea în spațiul de azi, denumit prin tradiție „Ținutul secuiesc", și unde au rămas definitiv.
Având în vedere numărul populației de la acea vreme, închipuiți-vă câți secui au putut descăleca în această zonă. Doar câteva mii de soldați, cu educație militară și cu principii cazone, care în prima fază au stat departe de populația băștinașă, care nu puteau fi altcineva decât românii, după care și-au întemeiat și ei familii și gospodării. În virtutea principiilor de mai sus nu putem spune că secuii s-au dat „din prima" la româncele noastre, cerându-le în căsătorie, dar pe parcurs s-a întâmplat și acest lucru. Să nu uităm că, românii, dată fiind poziția lor socială de iobagi, stabilită de unguri, i-au slujit din greu, iar soarta slujnicelor de la acea vreme, în general, se cunoaște, și multe au purtat în pântecele lor prețul unei aventuri, silnicii sau siluiri.
Oricum, pe măsură ce secuii s-au adaptat locului, încuscrirea a avut loc, dacă nu la prima generație, la a doua, a treia sau a patra etc.
Deși fenomenul nu poate fi ignorat, apreciem că nu el a constituit filonul prin care s-a realizat această amalgamare de nații.
Secuii n-au fost de capul lor prin aceste zone, iar budapestanii n-au stat cu mâinile în sân și, pentru a fi siguri în ce direcție trebuie să meargă curentul asimilării, au găsit de cuviință și util ca elementul românesc să se verse, cu orice preț, în creuzetul hungarismului și nu invers. Așa că, cu multe secole în urmă și cu deosebire de la 1867 încoace, când Transilvania a fost încorporată statului ungar, ei au pus la punct practica de asimilare forțată, folosind în acest sens două pârghii foarte eficiente și anume, limba și religia, dar și teroarea.
A nu se crede că metodele folosite de regimul Horthy, în perioada anilor 1940-1944, de epurare etnică și de asimilare forțată, de crimă și teroare, aplicate populației românești din nord-estul Transilvaniei, deținută de acesta în urma Diktatului de la Viena, au fost inventate pe loc. Ele sunt expresia criminală a unui lung șir de exerciții și experimente care au avut loc în decursul veacurilor prin care ungurii și-au sporit națiunea și au consolidat-o numeric, apelând în mod brutal, prin rapt, la bazinul demografic al națiunilor supuse, deturnându-le o bună parte din plinul lor în favoarea maghiarismului. Așa a ajuns Ungaria să devină campioana creșterilor demografice de pe întregul continent, iar cifrele vorbesc, în acest sens, de la sine. Conform statisticilor ONU, dacă în intervalul anilor 1000-2015, populația Europei a crescut de 12,3 ori, cea a Ungariei, de 40 de ori, ajungând astfel una din țările cu cea mai mare densitate de pe continent (102 loc/kmp). O anomalie, desigur, care pune în discuție metode neortodoxe de sporire a populației.
Dacă procesul demografic din secuime era lăsat să se dezvolte natural, cu siguranță, în această zonă, astăzi n-am mai fi avut problemele cu care ne confruntăm, pentru că procesul de conviețuire între români și secui ar fi avut o turnură favorabilă nouă. Dacă n-am fi avut azi o populație preponderent românească, ar fi fost una amestecată, bilingvă, cu ponderi echilibrate, ceea ce ar fi dus la o altă politică în zonă.
Tema editorialului de față mi-a fost inspirată de cartea-document „Românii și secuii" a celebrului istoric Ion I. Russu, (1911-1985), a cărei a doua ediții a fost scoasă recent de sub tipar, la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, sub îngrijirea a doi mari istorici contemporani: Ioan Lăcătușu și Vasile Lechințan. Pentru a demonstra ceea ce este de demonstrat, omul, istoric erudit, a desfășurat în perioada dintre cele două războaie mondiale, ample și extinse cercetări în arealul Mureș-Harghita-Covasna, apelând la absolut toate sursele: arhive bisericești, juridice și ale comunelor, apelând la mărturii verbale, arheologice, ale cimitirelor, la toate mijloacele și documentele care au avut ceva de spus în privința modului de conviețuire, a asimilării românilor de către secui, de-a lungul secolelor. Mergând la rădăcina fenomenului, istoricul a urmărit evoluția arborelui genealogic a sute și sute de familii, de-a lungul mai multor generații, constatând cum foarte numeroși români: Radu, Pop, Bucur etc., etc. au devenit Raduly, Papp, Bokor etc. Procesul asimilării a fost de așa amploare încât românii n-au mai avut drept de apel, ei devenind după câteva generații secui neaoși, cu o altă limbă și cu o altă religie, chiar dacă unii din ei mai aveau conștiința apartenenței lor etnice, dar fără să și-o poată exprima. Este sfâșietoare relatarea unuia dintre secuii abordați, care pentru a putea purta dialogul i s-a adresat astfel: „Dați-mi voie să-mi exprim sentimentele românești în limba maghiară, pentru că pe a mea n-o mai știu".
Marele nostru cercetător, Ion I. Russu, a stabilit printre multe altele că în 152 de localități, bilingve, cu români și secui, la 1867, astăzi nu mai auzi o vorbă românească, ele devenind complet maghiare. Majoritatea istoricilor români apreciază că, urmare a procesului de asimilare, între 30 și 50 la sută dintre secui sunt de origine română. Iar ca să nu mergem mai departe, comuna Acățari, devenită Akosfalva, județul Mureș, avea în anul 1824 populație numai de români (400 de familii), cu biserici și școli românești.
Concluzia care se desprinde este că secuii sunt în cea mai mare parte români secuizați. De aceea credem că dacă istoricii, dar și lingviștii, sociologii, politicienii noștri s-ar ocupa mai serios de acest fenomen, cu ajutorul lor s-ar putea descifra multe enigme care ar putea fi de folos atât nouă, cât și celor împinși de la spate să ceară autonomie, separatism, de o țară și o națiune, cărora îi aparțin ei înșiși, nu numai în spațiu și timp, ci și biologic. Pentru că prin venele a prea multor secui curge sânge românesc, inclusiv prin a multora din acei lideri care se ostenesc să ne strice țara, care este deja și a lor.
