ROMÂNII DE IERI - SECUII DE AZI

Distribuie pe:

Fenomenul acesta al asimilării în timp a românilor băștinași de către secuii amplasați de puterea maghiară a secolului al XIII-lea, de îndată ce s-a încheiat procesul de ocupare a Transilvaniei, în zona actualelor județe Harghita și Covasna, și care a durat trei sute de ani, a fost atent studiat de către istoricii unguri moderni, punând astfel la dispoziția Guvernului maghiar, date prețioase în vederea elaborării de decizii și de politici adecvate. Deși procesul s-a desfășurat secole de-a rândul pe pământ românesc, cu implicații în structura neamului românesc, atât înainte de 1918, cât și după Marea Unire, dar și azi, nici istoricii noștri și nici guvernele noastre n-au dat atenția cuvenită acestui dezastru, lăsând partea maghiară să-și desăvârșească nociva operă, creând în inima României o Ungarie mică, deloc de neglijat, devenită un fel de buturugă aparent neînsemnată, care cu sprijinul nemijlocit al Budapestei încearcă, cu șanse tot mai mari, să răstoarne carul mare. Culmea ironiei este că din cei circa 500.000 de locuitori ai Harghitei și Covasnei, la care s-ar adăuga circa o sută de mii din județul Mureș, care au îmbrăcat haina educației, limbii și culturii maghiare, dându-se get-beget maghiari, doar zece la sută sunt secui neaoși. Istoricii noștri mai vechi, care au studiat fenomenul asimilării, au ajuns la concluzia că prin venele unui procent situat între 30 și 50 la sută din secuii de azi, curge sânge românesc, după care alte 30-40 procente ar aparține slavilor și armenilor etc.

Istoricii maghiari și statul ungar și-au dat seama de multă vreme de pericolul acestor realități și s-au îngrijit, din timp, nu numai să nu scape de sub control fenomenul asimilării de către secui a conlocuitorilor lor: români, slavi, armeni etc., dar ca această realitate a diversității surselor de provenire a masei de secui, să nu pătrundă în inima și conștiința secuilor, militând, mai ales în deceniile de după 1989, să-i convingă pe toți de originea lor maghiară, asigurându-i că viitorul lor va fi „în maghiară". Așa se face că numărul vorbitorilor de limbă maghiară, care s-au declarat secui la recensământul populației, a scăzut de la o perioadă la alta, astfel încât el a ajuns de ordinul câtorva sute, acceptând astfel să-și piardă urma în conglomeratul maghiar, fără a renunța la blazonul lor, în numele căruia acționează forțe puternice ale iredentismului maghiar.

 În felul acesta s-a ajuns la tristul paradox că secuii, ai căror bunici și străbunici erau români, au devenit, peste generații, secui sadea, mulți, după cum se și vede, dușmani înverșunați ai românismului, trecând cu „arme și bagaje", adică, cu limba și religia, în rândul acestora, în vreme ce altora doar religia ortodoxă și cea greco-catolică (limba au uitat-o), pe care o mai păstrează de la înaintașii lor, le mai aduc aminte de obârșia românească, pe care unii o recunosc, iar alții nu.

Lucrurile s-au complicat, în ultima vreme, întrucât, pornindu-se de la promisiunea Budapestei, că viitorul secuilor va fi doar în maghiară, aceștia au consimțit să fie la rândul lor asimilați, la nivel oficial, de maghiari, astfel încât în formularele recentelor recensăminte ale populației din România, secuii nu mai dispun de o rubrică distinctă, ei trecând direct la populația maghiară, îngroșând-o artificial.

Iată unele din multiplele metode prin care ungurii speriați de moarte, de dispariția națiunii, după tristele experimente care au lăsat urme adânci în gena lor, mai ales din 955, în lupta cu nemții, de la Augsburg, și apoi după bătălia de la Mohacs, cu turcii, de la 1526, și ocuparea țării, timp de 173 de ani, dar și după alte experiențe de viață mai recente, au reușit de-a lungul veacurilor, să o țină în viață. Mai mult decât atât, au fost în măsură să-i dea chiar prospețime și vigoare acestei națiuni, mai întâi prin imperiul creat, cu secole în urmă, cât și după desființarea acestuia, în 1918, și în zilele de azi, când nu mai dispun la discreție de mulțimea de naționalități din care, prin cele mai sofisticate măsuri de asimilare, reușeau să-și sporească în voie efectivul demografic.

În felul acesta se poate explica exageratul salt demografic de care au beneficiat de la venirea lor în Europa, acum peste o mie de ani.

Dacă în acest lung interval, populația bătrânului continent a crescut, după cum arată datele ONU, de 12,3 ori, cea a Ungariei, de 42 de ori, aceasta devenind, azi, la rândul ei, și una din cele mai populate țări europene, cu 107 locuitori pe kmp, față de 92 locuitori/ kmp, cât este media continentală. Dacă populația Ungariei ar fi sporit în ritmul Europei, de numai 12,3 ori, astăzi s-ar fi ales cu un efectiv demografic de puțin peste trei milioane de locuitori.

Cu toate că prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungariei i s-a tăiat principala sursă de asimilare, administrația ei n-a depus armele nici în acest sens, căutând noi și noi resurse, chiar dacă au fost mai sărace. Primul lucru pe care l-au făcut a fost maghiarizarea tuturor minorităților rămase pe teritoriul ei, motiv pentru care, la ora actuală, și flacăra românismului de acolo abia mai pâlpâie. Dacă am fi procedat și noi în acest fel cu minoritarii unguri și în special cu secuii, astăzi n-am mai fi avut probleme de genul celor cu care ne confruntăm, de a fi somați, zi de zi, pentru tot felul de revendicări, inclusiv de natură teritorială, prin așa-zisul Ținut secuiesc.

Mergând pe aceeași linie, dubla cetățenie, care a prins viață în ultimul deceniu, este tot o găselniță ungurească, de data aceasta, a lui Viktor Orban. Deși procedeul a fost agreat de mai multe țări, el 

funcționează cu adevărat eficient doar la unguri. Pe această cale, năbădăiosul prim-ministru al Ungariei a reușit să lege mai strâns minoritățile de patria-mamă, succes care l-a încurajat să intervină direct și să influențeze politicile țărilor limitrofe în avantajul propriei minorități. Dubla cetățenie extinsă a reușit să fabrice, pe loc, maghiari, din oricine, inclusiv din românii ahtiați, care nu știu o boabă ungurească, dar o vor învăța cu siguranță, pentru că de acest lucru are cine să aibă grijă. În felul acesta, maghiarii din țările limitrofe, care nu sunt mai mulți de 3,5 milioane, dar fac cât zece, se simt ca acasă, încurajați să dorească mai mult și mai mult, să destabilizeze țările în care trăiesc.

La polul opus, cu dubla cetățenie, se află statul român, căruia i se cam fâlfâie de soarta românilor din afara granițelor. Fie că este vorba de comunitățile istorice sau de cei plecați după 1990, și care, laolaltă, ating impresionanta cifră de 12-13 milioane de suflete. Poate de aceea ne permitem atâta risipă de indiferență față de ei. Participând în luna august la Tabăra de Vară de la Izvoru Mureșului, cu diaspora, am simțit cu tărie strigătul de durere, în bloc, al reprezentanților românilor din Basarabia, Bucovina, Ucraina, Serbia și Bulgaria (cei din Ungaria sunt ca și inexistenți), care se simt complet abandonați de Guvernul României și lăsați la discreția oficialităților statelor respective, încurajate astfel în a le decima etnicitatea. Iar ca să înțeleagă toată lumea cum stau lucrurile la noi, amintim că soluționarea dosarului de obținere a cetățeniei române (informație aflată tot de la ei), de către acești români amintiți, durează cinci ani. Ați auzit bine! Cinci ani! Reprezentantul românilor din zona Odessei, cu circa 200.000 de români, reproșa guvernului român faptul că solicită aducerea din Vietnam a zeci de mii de muncitori, în vreme ce în economia Rusiei lucrează peste un milion de români care ar putea fi atrași în țară.

Revenind la secuii noștri, proveniți din românii asimilați, ei nu se vor mai întoarce din drum. Soarta lor a fost, din păcate, pecetluită. Aceasta pentru că aproape nimeni nu s-a ocupat de ei, nici acum și nici în vremurile mai de demult. Din moment ce numărul istoricilor unguri abundă pe subiect, distorsionându-l în favoarea lor, la noi abia câțiva au atins subiectul. Îi amintim aici pe marele istoric Ion I. Russu, cel mai implicat, pe Teodor Chindea, ca fiu al ținutului Giurgeului,el însuși maghiarizat, din Cândea, și Sabin Opreanu, cu Țara Săcuilor. Iar cât privește implicarea statului român, trebuie arătat faptul că asimilarea românilor a continuat și după 1918, cât și în prezent. Ce-i de făcut, e greu de spus. O bună propagandă privind obârșia lor ar mai putea îndulci atitudinea acestora atât de ostilă față de statul român și față de tot ce-i românesc, dar pentru aceasta e nevoie de foarte multă muncă și dăruire. Numai așa am putea scoate din capul lor, atitudini comportamentale și lozinci pe care ei le promovează cu fiecare prilej, inclusiv cu prilejul marșului lor antiromânesc din 10 martie, de la Târgu-Mureș, printre care „Ținutul secuiesc nu e România"! El este și va fi al lor, doar în măsura în care consimt că acesta face parte indisolubilă din ceea ce se cheamă România.

Lasă un comentariu