NU AVEM DE ALES! DESTINUL ONTOLOGIC AL OMULUI CREAT (I)


Categorie: spiritual
|
10-10-2019
Nr: 193 (7.654)
|
Autor: Pr. Dr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

Trăim în lumea alegerilor. De mici, de prea mici chiar, suntem puși în situația de a alege, discerne, a selecta ce ne convine sau nu. Ba una, ba alta, ba așa, ba pe dincolo... . Putem vorbi despre o infinitate de posibilități de a alege pe care viața ni le pune la dispoziție. Cel puțin așa credem. Tot viața are însă situații limită, fără ieșire. Sau poate fără o ieșire pe placul nostru, una ce ține, aș putea zice, de destin. Despre o astfel de situație limită, de ieșire la limită, nedorită de cei mai mulți dintre noi, frustrantă mai ales pentru necredincioși, vreau să vorbesc în cele ce urmează. Mai precis e vorba despre două ieșiri: una din mâinile lui Dumnezeu și alta în mâinile lui Dumnezeu. Mea culpa și cu scuzele de rigoare pentru omul maimuță, în cazul lui e vorba despre alte “mâini”!

Creată din două componente (materie și spirit), ființa umană resimte în sine și transpare în exterior armonia acestora, o armonie divină ce revelează înțelepciunea Creatorului. Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și a primit spre stăpânire tot pământul, onoarea sa stârnind invidia îngerului căzut, căci toate le-a făcut Dumnezeu bune (Sf. Grigore de Nyssa).

Firea omenească este compusă din suflet și trup, elemente esențiale pentru viața omului în timp și spațiu. Având suflet rațional, omul a fost pus stăpân peste întreg universul zidit de Creator, calitatea lui de “coroană a creației” fiindu-i impusă de câteva temeiuri doctrinare fundamentale:

Actul special al creației ființei umane. Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1,26-27), calitate ce-i conferă omului o demnitate împărătească. Dumnezeu împărățește peste întreaga creație avându-l ca partener de dialog pe omul creat de El drept o ființă rațional-dialogică. Intervenția specială a lui Dumnezeu în actul creației ființei umane îl revelează pe om ca o ființă unitară în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci și la trup. Este vorba despre o creație nemijlocită a lui Dumnezeu în ceea ce-l privește pe om, chipul lui Dumnezeu din om, chipul Treimii, descoperindu-l ca o făptură creată pentru comuniune și nu pentru autonomie sau robie față de lume. În calitate de coroană a creației, omul, zidit upă chipul lui Dumnezeu, “n-a fost creat să pângărească natura, sau să devină robul naturii, ci să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație prin puterea harului divin” (pr. prof. dr. Dumitru Popescu). Responsabilitatea comuniunii omului cu întreaga creație ține așadar nu doar de calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, ci și de misiunea sa de a deveni asemenea cu El (Facere 1,26), lucrarea asemănării fiind posibilă în virtutea liberului arbitru cu care a fost înzestrată ființa umană, dat ontologic ce relevă caracterul comunitar sobornicesc profund al făpturii umane, comuniunea și dialogul interpersonal ca mod de viață al omului. Însă izvorul acestei comuniuni, ce implică deoființimea și koinonia ca și coordonate esențiale ale aspectului comunitar al vieții omenești, este Iisus Hristos, care prin natura umană ipostaziată ne-a unit în modul cel mai intim, indisolubil și pentru veșnicie cu Dumnezeu. Iubirea și comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi se revarsă prin natura umană a lui Hristos peste toți oamenii, comunicându-le viața și puterea Sa dumnezeiască.

Omul este compus din suflet și trup. Sufletul și trupul sunt componente esențiale ale ființei umane. Această realitate ontologică asigură dialogul omului paradisiac cu Dumnezeu. “Natura întreagă și trupul servește omului paradisiac ca instrument de dialog cu Dumnezeu”, trupul făcându-se părtaș la toate evenimentele vieții umane în timp și spațiu. Sufletul și trupul nu se confundă unul cu altul și, deși două elemente distincte, ele nu sunt două realități separate: “Constituția omului are caracter dihotomic, fiind alcătuit de Dumnezeu din trup și suflet, dar această dihotomie își găsește unitatea în chipul lui Dumnezeu, care îmbrățișează atât sufletul, cât și trupul”, afirmă părintele Popescu. De aceea, mântuirea omului se realizează aici, în viața aceasta, și-l privește pe om ca ființă dihotomică și nu separând trupul de suflet sau viceversa. “Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală”, susține părintele Stăniloae.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval