BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 (LIV) ÎNCERCĂRI DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR PRIN RELIGIE - RIPOSTA BISERICII ROMÂNEȘTI -


Categorie: Istoric
|
15-10-2019
Nr: 196 (7.657)
|
Autor: Conf. univ. MIHAI FĂTU
|

O împrejurare nu mai puțin semnificativă a fost cea iscată ca urmare a presiunilor Primatului Ungariei, Sereni, de a-și extinde jurisdicția, direct sau prin intermediul Episcopiei Hajdudorog, asupra teritoriului anexat de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, pe motivul dependenței unora dintre credincioșii de aici, de Roma, și care a dezvăluit atât planurile guvernului ungar de a maghiariza pe credincioșii români, inclusiv pe această cale, cât și unitatea de voință a Bisericii românești de a-și apăra ființa.

Referindu-se la această împrejurare, Legația României la Budapesta constată, pe de o parte, că primatul Ungariei face presiuni de a-și exercita autoritatea și asupra ierarhilor români, iar pe de altă parte, atitudinea dârză a acestora care s-au afirmat cu curaj că înțeleg să rămână români și să stea alături de credincioșii lor, ca o reacție față de nedreptățile și persecuțiile îndreptate de Statul ungar împotriva Bisericii române și că “ei își proclamă hotărârea de a rămâne neclintiți în conștiința lor de români și de a suporta, siguri de drepturile lor, orice suferință”.

Cu prilejul Conferinței episcopale catolice, din 8 octombrie 1941, primatul Sereni a formulat numeroase observații cu caracter de amenințare la adresa românilor din teritoriul anexat, acuzându-i de lipsă de loialitate față de statul ungar, justificând actele de reprimare a Bisericii române cu afirmația că “și autoritățile statului o tratează corespunzător”. Cu alte cuvinte, primatul nu numai că nu a încercat, în niciun mod, să blameze actele de teroare ale autorităților ungare de ocupație împotriva Bisericii românești din acel teritoriu, dar a lăsat să se înțeleagă că statul ungar își rezervă dreptul de a continua și mai departe astfel de acte. Și aceasta se petrecea după un an și mai bine de la Dictatul de la Viena. Primatul Sereni a mers până acolo încât a observat că jurisdicțiunea sa nu trebuie să fie pusă la îndoială.

Încă, cu acest prilej, ierarhii români au luat poziție fermă față de aceste intenții ale conducătorului Bisericii catolice ungare, în acest sens, ei au remarcat, spre pildă, faptul că “diecezele române de rit grecesc, sub raportul dreptului canonic, nu au fost supuse autorității Primatului”. În același timp, ei au declarat că “aparțin Arhiepiscopiei de Blaj, că nu pot să fie încadrați sub altă autoritate”. Aceasta cu atât mai mult cu cât în Ungaria “atât comunitatea românească, cât și problemele ce privesc preoțimea, episcopiile și credincioșii sunt tratate vitreg”, că “românii (. . .) sunt considerați cetățeni de rang inferior, a căror biserici pot fi dărâmate fără sancțiune, a căror obiecte de cult pot fi vândute la licitație, și a căror preoți, cu episcopii împreună, pot fi ținuți timp îndelungat fără plată, în nesiguranță umilitoare și distrugere de prestigiu (...) suferim pentru că suntem români, ceea ce nu ne este rușine să mărturisim”.

Nu este nevoie să mai demonstrăm că evenimentele la care ne-am referit au solicitat un mare efort din partea întregii Biserici românești, pentru apărarea celor năpăstuiți de soartă, din teritoriul ocupat de Ungaria. Acestor eforturi li s-a asociat însă întreaga viață bisericească, desfășurată necontenit, în pofida vitregiei timpului, și care a fost de natură să oțelească voința și să întărească încrederea tuturor românilor în izbăvirea lor. Și în acest sens, ierarhii români au avut un mare rol. Am ales, ca pildă, înțelepciunea episcopului de atunci, Nicolae Colan, care, în acele condiții vitrege, găsea soluțiile cele mai potrivite, oferite de creștinism, pentru tămăduirea sufletelor oropsite ale credincioșilor români și pentru sporirea credinței în revenirea dreptății în mijlocul lor și pentru ei. Plină de semnificații în acest sens este pastorala sa, prilejuită de ziua învierii Domnului, în anul 1941. Toată această povață episcopală, inspirată din învățămintele religiei noastre strămoșești, a fost grefată cu mare finețe și forță de convingere pe evenimentele grave care s-au năpustit peste românii din acea parte de țară subjugată. Referindu-se la mucenicia și martiriul Mântuitorului Iisus Hristos și la sensul ei, pentru cei ce-I urmau exemplul, ierarhul clujean spunea: “Adânc îndurerați trebuie să fi fost sfinții Apostoli când au văzut pe dumnezeiescul lor învățător mergând spre curata Sa patimă. Durerea le-a răvășit sufletele și mai crud când au trebuit să fie martorii tuturor umilirilor și suferințelor de tot felul îndurate de Cel ce n-a făcut, totuși, decât bine în jertfelnica Sa viață pe pământ. Dar această durere nu li s-a schimbat în deznădejde pustiitoare de suflet decât atunci când greaua lespede s-a răsturnat peste mormântul care închidea în cuprinsul său pe Cel necuprins de mintea omenească (...). În această noapte a sufletului lor îndurerat nu lumina decât o slabă rază: a nădejdii în Înviere (...)

(Va urma)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval