Nicolae Iorga a fost “primul nostru istoric literar complet”, adică “autorul celei dintâi istorii a literaturii române de la origini și până în vremea sa”. Și cum în vremea veche, mai ales, cea mai mare parte a acestei literaturi a fost religioasă, se înțelege că în lucrările lui de istorie literară se găsesc - din abundență, chiar - și pagini ce interesează îndeaproape studiul istoriei Bisericii Române. Șirul operelor sale de acest fel este deschis în anul 1901 cu: Istoria literaturii române în secolul al XVIII (1688-1821) (vol. I-II, București, 1901), în care, în cap. VI din volumul I, vorbește despre “Literatura religioasă în epoca întâi”, amintind la început, pe scurt, activitatea culturală de sub Brâncoveanu, apoi pe cea a ierarhilor: Antim și Daniil, mitropoliții Țării Românești, Mitrofan, episcopul Buzăului și Damaschin al Râmnicului, a preotului Stoica tipograful, a poetului Teodor Corbea ș.a., încheind această prezentare, el se întreba: “Ce importanță are acest curent de cultură religioasă față de curentul neasemănat mai interesant, singurul original în ceea ce privește fondul, al literaturii laice, represintată prin cronice, adăpostul sufletului românesc în secolul al XVIII-lea?”. Răspunsul îi prilejuiește această frumoasă paralelă: “Cel din urmă a fost mai înalt, cel de al doilea mai adânc; cel din urmă ni face mai multă cinste, celălalt ni-a adus un folos imediat mai general. Cronica o făceau boierii mari sau mici, casnicii lor, pentru domn, pentru clerul vlădicilor și călugărilor mai învățați, pentru boierime. Cartea bisericească se traducea pentru toată lumea, pentru umilul preot de sat care o cetia și pentru șerbul care o auzia cetindu-se. Prin cartea sfântă, prin cartea de slujbă, prin tâlc, care se auzia și se cetia, nu o dată, de două ori, ci necontenit, zilnic s-a introdus în gândirea fiecăruia ordine, în forma fiecăruia armonie, în scrisul celor ce știau să scrie norme ortografice. Și, fiind scrise într-o limbă comună aproape tuturor românilor, limbă care fusese al celor dintâi tipărituri religioase, ele formau un fel de legătură, de puterea căreia n-aveau conștiință cei legați printr-însa, între fragmentele răzlețe ale neamului.
Acesta a fost binele pe care l-au făcut umilii traducători și harnicii tipografi din Buzău, Snagov, Râmnic, Târgoviște, București, Iași și Bălgradul Ardealului”.
Acestui capitol îi urmează aici, cartea a doua, al cărei cuprins, consacrat “Epocii lui Chesarie de Râmnic”, înfățișează, în partea de la urmă, mai întâi literatura și curentele literare religioase de pe întreg pământul românesc și apoi activitatea literară a mitropoliților ungrovlahi: Ștefan, Neofit Cretanul, Filaret și Grigorie, a tipografiei râmnicene sub episcopul Inochentie și mai ales sub Chesarie, a mitropolitului Iacov Putneanul al Moldovei și analizează în amănunte întreaga operă literară a arhimandritului Vartolomeu Măzăreanu, care “a fost, în ceea ce privește originalitatea spiritului, fecunditatea inteligenții și înălțimea vederilor, fără îndoială, întâiul cleric cugetător al timpului său”.
Al doilea volum al acestei opere cuprinde “Epoca lui Petru Maior” și, analizând și literature religioasă din acest timp, prezintă activitatea următorilor ierarhi: mitropoliții Dionisie Lupu al Ungrovlahiei, Gavriil Calimach, Leon Gheuca, Iacov Stamate și Veniamin Costachi ai Moldovei, episcopii Filaret al Râmnicului și Iosif al Argeșului, a lui Amfilohie Hotiniul, a lui Paisie Velicicovschi, a corifeilor Școlii ardelene, mai toți clerici, a tipografiei din Blaj și a preoților Dim. Țichindeal și Const. Diaconovici Loga din Banat.
Trei ani mai târziu, Nicolae Iorga a dat la lumină o carte care în întregime ar putea fi inclusă în studiul istoriei Bisericii Române. Ea se intitulează: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 și s-a tipărit la București în anul 1904, după ce mai înainte apăruse ca introducere la volumul al VII-lea din colecția sa de “Studii și documente”. Cuprinsul său tratează despre “Literatura religioasă în veacul al XV-lea”, despre “cărțile sfinte și mișcarea husistă” și despre “scrierile bogomilice” (cap. I) - se susține că primele cărți bisericești în românește se datoresc mișcării husite -; despre “literatura religioasă din veacul al XVI-lea” (cap. II) și despre “literatura religioasă în veacul al XVII-lea” (cap. III). Pentru secolul al XVI-lea, între altele, înfățișează: cultura slavonă în Moldova, tiparul și primele tipărituri muntene, activitatea de scriitor a lui Neogoe Basarab și a diaconului Coresi, tiparul românesc din Ardeal, decăderea culturii slavone și începuturi de scriere românească în principate; iar pentru secolul al XVII-lea: cultura slavonă de la început, pătrunderea limbii românești în viața de stat și în biserică, înrâurirea lui Petru Movilă, Catehismul ardelean din 1640, Sinodul de la Iași din 1642 și lupta cu calvinii, activitatea culturală a mitropoliților Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, activitatea culturală din Muntenia de sub Matei Basarab, cea de la Bălgrad din Ardeal și cea începută în Țara Românească în timpul lui Șerban Cantacuzino, care a culminat cu tipărirea monumentalei Biblii din anul 1688.
După ce a prezentat această activitate literară religioasă, care timp de trei veacuri s-a desfășurat în țările noastre, Nicolae Iorga încheie: “Astfel limba românească, împuternicită, limpezită, mlădiată prin lucrul de trei veacuri al scriitorilor ardeleni, moldoveni și munteni fără deosebire, puse stăpânire pe Stat și Biserică, într-un timp când, din sentimentul de partidă, de familie, din sentimentul neamului răscolit de nenorociri, izvoria valul puternic, de acum înainte neîntrerupt, al Cronicii românești, în care trăiește, împreună cu viața străbunilor, - sufletul lor”.
După doi ani, Nicolae Iorga, în părțile întâia și a treia a lucrării sale: Contribuții la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea și al XIX-lea (București, 1906), are iarăși prilej să aducă noi date despre activitatea culturală și literară a unora din “scriitorii noștri bisericești”, ca: episcopii Chesarie, Filaret, Galaction și Neofit ai Râmnicului, mitropolitul Dositei Filliti al Ungrovlahiei, episcopul Vasile Moga al Ardealului, episcopul Daniil de Brăila, episcopul Iosif al Argeșului, arhimandritul Nicodim Greceanu, ieromanahul Macarie psaltul ș.a.
