Omul dialoghează cu Dumnezeu și rămâne permanent o ființă participantă la divin, chiar dacă păcatul întunecă sau alterează comuniunea dintre el și Creatorul său. Posibilitatea menținerii și dezvoltării relației de comuniune a omului cu Dumnezeu este posibilă prin sufletul său, ceea ce-i dă omului o demnitate împărătească în cosmosul sensibil. Constituția creată a omului este considerată drept o pregătire ontologică pentru taina eshatologică a comuniunii teandrice a lui cu Dumnezeu.
Temeiul hristologic-soteriologic. Logosul, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om, smerindu-Se pe Sine pentru ca să ne mântuiască pe noi (Ioan 1,14; Filipeni 2, 7-8). Prin Întruparea Sa, Logosul ne-a unit la modul cel mai intim, indisolubil și definitiv, cu Dumnezeu. El este Modelul celui pe care l-a creat, arătându-i omului valoarea vieții și mântuirii sale. Omul se mântuiește întrucât Hristos se extinde în el și-l încorporează în Sine. Fericirea omului și mântuirea lui se realizează în măsura în care acesta se deschide prezenței lui Dumnezeu, pentru că Hristos nu vrea decât să-și comunice viața Sa, prin iubire, omului. De aceea, împreună lucarea omului cu Dumnezeu este fericirea adevărată. Omul și lumea întreagă sunt ,,existențe fără sens cînd sînt văzute ca ultimă realitate, dar mistere și lumini nesfârșite când sînt văzute în unire cu Dumnezeu” (Stăniloae).
Mântuirea omului constă în unirea lui cu Hristos prin Sfintele Taine. Taină e unirea omului cu Dumnezeu, omul însuși fiind taina ce unește în sine sufletul și trupul, creatul cu necreatul. Dacă omul, prin păcat, a produs dezbinare între creatură și Creator, Logosul lui Dumnezeu ,,a purces la o mai nouă, mai strânsă și sigură unire a tuturor în Sine'', afirmă același părinte teolog. Pentru a uni totul în Sine, Logosul s-a folosit tot de firea omenească, și aceasta datorită capacității ei de a fi mijloc de unificare a întregii creații, a tuturor făpturilor între ele, și între ele și Dumnezeu. Logosul S-a făcut om și a unit totul în Sine pentru a nu mai putea fi despărțit, realizându-se astfel Taina lui Hristos: unirea nedespărțită a creaturii cu Creatorul ei. În acest fel devine întreaga creație o Biserică, spațiul în care omul se desăvârșește și mântuiește în Hristos. În acest spațiu se realizează și desăvârșește viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt (Pr. dr. Dumitru Radu).
În calitatea sa de coroană a creației, omul trebuie să sesizeze ordinea lucrurilor din lume, raționalitatea lor și Rațiunea supremă ce le-a creat. Ca ,,lumină conștientă'', omul poate înțelege raționalitatea lucrurilor. Privite însă sumar și superficial, omul nu va putea depăși aparența lucrurilor și nici sesiza lumina lor și proveniența luminii lor. Luminat de cunoșterea rațiunilor lucrurilor, omul se descoperă pe sine ca un mister în această lume și își trăiește insuficiența în raport cu misterul divin, dependent de acesta. Un asemenea om însetat de cunoaștere, de Absolut, un pelerin între Dumnezeu și lume, se folosește de lume ca să se ridice mai presus de ea, făcând-o transparentă lui Dumnezeu. Omul însuși, trup și suflet, trebuie să se facă transparent lui Dumnezeu și, aflându-se în comuniune cu semenii, trebuie să devină hrană spirituală pentru ei. Lumea și omul își află sensul doar când sunt privite ca avându-și existența în Dumnezeu, altfel sunt absurde, fără sens.
Prin ascultarea și moartea Sa pe Cruce, Hristos a restaurat ontologic natura umană. El ridică astfel din stricăciune și moarte firea omenească și, prin Înviere, pune început nou creației, creează o lume nouă. Îndumnezeind firea umană, Hristos o înalță la ceruri, fiind “Unul dintre noi pe Scaunul Slavei în Treime'', dăruind omului, coroană creației, posibilitatea mântuirii subiective.
Nu avem de ales!
Dacă Dumnezeu există vom fi aleși! Dar cine se încumetă să afirme că nu există, decât unul care crede că nu există!
