MĂSURA LUI CUZA ȘI MONSTRUOASELE COALIȚII


Categorie: Comentariu
|
26-10-2019
Nr: 205 (7.666)
|
Autor: NICOLAE DAN FRUNTELATĂ („Flacăra lui Adrian Păunescu" - 4-10 octombrie 2019)
|

Eram adolescent, licean la „Traian", în Turnu Severin, când am citit la Biblioteca municipală, fostul Palat Bibicescu, într-o revistă de epocă, un text care m-a marcat pentru totdeauna. La niște alegeri parlamentare, din veacul al XIX-lea, după ce România fusese preluată, conform înțelegerilor internaționale, un fel de UE avant la lettre, de un principe străin, de Hohenzollern, întâiul rege al românilor, deci la una dintre primele alegeri de la victoria „monstruoasei coaliții" (nu eu am numit-o așa), colegiul electoral de Mehedinți, adică reprezentanții oltenilor mei de acasă, l-au propus ca deputat în Parlamentul României pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul exilat, prințul Unirii celei Mici (dar mare și ea ca semnificație), ce era reintrodus în istorie prin votul alor mei.

Actul a fost și a rămas simbolic. Cuza a murit departe de țară, ideile și reformele lui au rămas în țară. Cel care făcuse reforma agrară, scoțându-i pe țăranii români din feudalism, secularizase uriașele averi mânăstirești, supărându-i cu osebire pe călugării greci care plănuiau chiar asasinarea domnitorului, angajând un profesionist, grec și el, Stamati, care chiar puseseră la cale revolta condusă de arhimandritul Vylos (apud Nicolae Iorga), deci, fostul colonel Cuza, cel care ajunsese domn în cele două principate românești, printr-o fenomenală stratagemă politică a boierilor patrioți din cele două provincii, devenise un mare vânat.

Citind despre gestul colegiului de Mehedinți, am căutat, în decursul anilor, în cărțile de istorie (nu în manuale care au fost mereu calpe în această parte de lume și calpe sunt și azi) explicația faptului că un popor vechi al Europei, un popor pe care eu îl consider imperial (să mă iertați, dar cu aproape două milenii în urmă chiar fusese un imperiu al răsăritului european, ocupând și unificând, prin limbă și teritorii, pământuri și populații din Munții Pindului, de la Adriatica până la Bug, peste Panonia și Moravia, în jurul țării de azi, având în centru soarele de andezit de la Sarmizegetusa transilvană) și-a declinat dreptul, mai exact și-a exprimat neputința de a fi condus de unul de-ai lui, chemând de aiurea un ofițer dintr-o ramură sărăcită a dinastiei germane, pentru a-i pune în mână destinul românesc.

Întrebând și citind, am aflat că așa fusese înțelegerea între cei mari din Occidentul luminat și din Orientul pravoslavnic sau chiar din părțile semilunare ale acelei lumi: provinciile românești au voie să se unească într-o zi, doar dacă vor accepta un prinț străin, adică, așa cum se va spune peste două veacuri, un comisar, un vâșinski trimis de tătucul Stalin ori un Iohannis trimis de mămuca UE.

Întotdeauna ne-am plătit istoria cu bogățiile noastre nenumărate, cu sânge, cu oameni politici sacrificați. Întotdeauna au existat monstruoase coaliții care au făcut jocurile și interesele altora. Coaliții care au îmbrăcat în cuvinte o misiune comandată de fapt de cei care au fost mereu convinși că România este, a fost și va fi, cum ziceau hanii tătari din Evul Mediu, „o țară de jac", adică de jaf. Istoria consemnează legământul solemn pe care l-au semnat complotiști cu nume mari în cronica românească: Ion Ghica, Mitiță Sturza, A. Panu, Ion și Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti. Citez din acel legământ: „Subsemnații, considerând situația țării, politică și geografică, și interesele lor dinăuntru și dinafară, și având încă în vedere și voturile date în 1857 de-a dreptul de către națiune, prin subscrierea celor patru puncte, precum și voturile date de către divanurile ad-hoc… am luat între noi legământ că la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi".

Ehei, fraților și prietenilor, rare cazuri în istoria acestei planete în care transformi trădarea în jurământ solemn de credință pentru nația ta!

Mai cu seamă, când domnitorul care a fost o găselniță a istoriei s-a dovedit, sfătuit de câțiva adevărați și mari patrioți, un om providențial pentru organizarea tânărului stat român, pentru asigurarea modernizării și prosperității sale. Cel care a măsurat cu ocaua lui fără greș multe dintre nedreptățile acelui timp.

S-a căutat și prilejul de „vacanță a tronului", cum scrie la jurământul trădării și s-a găsit imediat. Cuza era imoral, dragii mei cititori, el iubea o prințesă sârboaică, pe Maria Obrenovici, în afara căsătoriei sale (dar, din păcate, și aceasta s-a dovedit parte a complotului!), așa că moralissimi națiunii, boiarii care aveau cinci-șase (pe puțin) amante pe moșia lor, în lupanarele din Paris, chiar în lumea mondenă în care gravitau, l-au supus mâniei și judecății poporului. Înalții prelați din mânăstirile ce pierduseră munți, heleștee, mii de robi, au ridicat crucea și l-au anatemizat.

Și a fost „vacanță a tronului". Și a venit un prinț german, având o lădiță cazonă de lemn vopsit, a fost primit la intrarea în țară cu onoruri boierești, a fost dus pe Dunăre cu un vapor de protocol, a fost debarcat în locuri dinainte stabilite, pentru a fi aclamat de poporul fericit. Mai puțin la Dăbuleni, în Dolj, unde vaporul n-a oprit, iar atunci când prințul a întrebat de ce nu opresc și în satul acela mare și frumos, însoțitorul său brătian i-a explicat că e mai bine să nu, că oltenii ăia încăpățânați au refuzat să-l aclame. Mulți ani după asta, când se vota o măsură mai controversată, Carol își întreba consilierii: „Dar Dabulenii ce zice?"

Dabulenii s-au opus întotdeauna monstruoaselor coaliții. Și în vremea colectivizării, când au ars cererile forțate de intrare în colectiv, și în vremea când li s-au distrus plantațiile de lubenițe celebre, s-au împărțit în loturi mici, s-au stricat soiurile, s-au distrus sisteme de irigații care făceau din viile de la Dăbuleni o comoară națională. Vă amintiți de „roșioara de Dăbuleni" a profesorului Baniță ori sunteți prea tineri?!?

În Țara Românească, mare, unită și dodoloață, cum zicea Blaga, moda monstruoaselor coaliții a continuat și a asigurat succesul unor politicieni abili, versatili și mercantili.

L-au trădat pe Ion cel fără de mormânt, au permis arestarea și judecarea lui trucată, l-au trimis în fața unui pluton de soldați români pe care i-a comandat el însuși în momentul execuției, pe urmă au semnat pactul cu diavolul mustăcios (de reținut că mari oameni politici „de dreapta" și-au oferit serviciile noului împărat, există documente abominabile în acest sens), apoi a fost liniște și pace și democrație populară. Mai apoi, a venit o revoluție ca un balaur mitic și nația recunoscătoare i-a oferit zeci de copii și tineri drept jertfă, iar ne-am întors la democrația adevărată, pură și binecuvântată, a vânzării unei țări și en gros, și la bucată.

Tropăind de plăcere, au venit marile corporații, ne-au tăiat fabricile, ne-au gonit specialiștii, ne-au pus pe butuci agricultura, cercetarea științifică, dar ne-au învățat marea lecție a construirii artistice a cozilor de topor și a politicii fără granițe. Trași de sfori din spatele cortinei de mătase (că aia de fier s-a dus dracului), am învățat să unim dreapta cu stânga, liberalismul cu neomarxismul, pronemții cu prorușii, proamericanii cu zulușii, am revenit en fanfare la condiția de „țară tristă, plină de umor", cum scârbit a zis Bacovia.

Țara monstruoaselor coaliții. Mă aștept la orice. Vă aștept să veniți cu orice fel de soluții politice, pe voi, stimați strategi ai lumii noi!

Bun venit în România, bienvenue en Romanica! Așa scrie pe marile bannere de la intrarea în țară. Și, totuși, mai sunt nostalgic atunci când îmi amintesc de adolescența mea și de ziarul vechi în care am citit că în colegiul de Mehedinți, de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fost propus ca deputat Alexandru Ioan Cuza!

Ubi sunt ante nos?

Eram adolescent, licean la „Traian", în Turnu Severin, când am citit la Biblioteca municipală, fostul Palat Bibicescu, într-o revistă de epocă, un text care m-a marcat pentru totdeauna. La niște alegeri parlamentare, din veacul al XIX-lea, după ce România fusese preluată, conform înțelegerilor internaționale, un fel de UE avant la lettre, de un principe străin, de Hohenzollern, întâiul rege al românilor, deci la una dintre primele alegeri de la victoria „monstruoasei coaliții" (nu eu am numit-o așa), colegiul electoral de Mehedinți, adică reprezentanții oltenilor mei de acasă, l-au propus ca deputat în Parlamentul României pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul exilat, prințul Unirii celei Mici (dar mare și ea ca semnificație), ce era reintrodus în istorie prin votul alor mei.

Actul a fost și a rămas simbolic. Cuza a murit departe de țară, ideile și reformele lui au rămas în țară. Cel care făcuse reforma agrară, scoțându-i pe țăranii români din feudalism, secularizase uriașele averi mânăstirești, supărându-i cu osebire pe călugării greci care plănuiau chiar asasinarea domnitorului, angajând un profesionist, grec și el, Stamati, care chiar puseseră la cale revolta condusă de arhimandritul Vylos (apud Nicolae Iorga), deci, fostul colonel Cuza, cel care ajunsese domn în cele două principate românești, printr-o fenomenală stratagemă politică a boierilor patrioți din cele două provincii, devenise un mare vânat.

Citind despre gestul colegiului de Mehedinți, am căutat, în decursul anilor, în cărțile de istorie (nu în manuale care au fost mereu calpe în această parte de lume și calpe sunt și azi) explicația faptului că un popor vechi al Europei, un popor pe care eu îl consider imperial (să mă iertați, dar cu aproape două milenii în urmă chiar fusese un imperiu al răsăritului european, ocupând și unificând, prin limbă și teritorii, pământuri și populații din Munții Pindului, de la Adriatica până la Bug, peste Panonia și Moravia, în jurul țării de azi, având în centru soarele de andezit de la Sarmizegetusa transilvană) și-a declinat dreptul, mai exact și-a exprimat neputința de a fi condus de unul de-ai lui, chemând de aiurea un ofițer dintr-o ramură sărăcită a dinastiei germane, pentru a-i pune în mână destinul românesc.

Întrebând și citind, am aflat că așa fusese înțelegerea între cei mari din Occidentul luminat și din Orientul pravoslavnic sau chiar din părțile semilunare ale acelei lumi: provinciile românești au voie să se unească într-o zi, doar dacă vor accepta un prinț străin, adică, așa cum se va spune peste două veacuri, un comisar, un vâșinski trimis de tătucul Stalin ori un Iohannis trimis de mămuca UE.

Întotdeauna ne-am plătit istoria cu bogățiile noastre nenumărate, cu sânge, cu oameni politici sacrificați. Întotdeauna au existat monstruoase coaliții care au făcut jocurile și interesele altora. Coaliții care au îmbrăcat în cuvinte o misiune comandată de fapt de cei care au fost mereu convinși că România este, a fost și va fi, cum ziceau hanii tătari din Evul Mediu, „o țară de jac", adică de jaf. Istoria consemnează legământul solemn pe care l-au semnat complotiști cu nume mari în cronica românească: Ion Ghica, Mitiță Sturza, A. Panu, Ion și Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti. Citez din acel legământ: „Subsemnații, considerând situația țării, politică și geografică, și interesele lor dinăuntru și dinafară, și având încă în vedere și voturile date în 1857 de-a dreptul de către națiune, prin subscrierea celor patru puncte, precum și voturile date de către divanurile ad-hoc… am luat între noi legământ că la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi".

Ehei, fraților și prietenilor, rare cazuri în istoria acestei planete în care transformi trădarea în jurământ solemn de credință pentru nația ta!

Mai cu seamă, când domnitorul care a fost o găselniță a istoriei s-a dovedit, sfătuit de câțiva adevărați și mari patrioți, un om providențial pentru organizarea tânărului stat român, pentru asigurarea modernizării și prosperității sale. Cel care a măsurat cu ocaua lui fără greș multe dintre nedreptățile acelui timp.

S-a căutat și prilejul de „vacanță a tronului", cum scrie la jurământul trădării și s-a găsit imediat. Cuza era imoral, dragii mei cititori, el iubea o prințesă sârboaică, pe Maria Obrenovici, în afara căsătoriei sale (dar, din păcate, și aceasta s-a dovedit parte a complotului!), așa că moralissimi națiunii, boiarii care aveau cinci-șase (pe puțin) amante pe moșia lor, în lupanarele din Paris, chiar în lumea mondenă în care gravitau, l-au supus mâniei și judecății poporului. Înalții prelați din mânăstirile ce pierduseră munți, heleștee, mii de robi, au ridicat crucea și l-au anatemizat.

Și a fost „vacanță a tronului". Și a venit un prinț german, având o lădiță cazonă de lemn vopsit, a fost primit la intrarea în țară cu onoruri boierești, a fost dus pe Dunăre cu un vapor de protocol, a fost debarcat în locuri dinainte stabilite, pentru a fi aclamat de poporul fericit. Mai puțin la Dăbuleni, în Dolj, unde vaporul n-a oprit, iar atunci când prințul a întrebat de ce nu opresc și în satul acela mare și frumos, însoțitorul său brătian i-a explicat că e mai bine să nu, că oltenii ăia încăpățânați au refuzat să-l aclame. Mulți ani după asta, când se vota o măsură mai controversată, Carol își întreba consilierii: „Dar Dabulenii ce zice?"

Dabulenii s-au opus întotdeauna monstruoaselor coaliții. Și în vremea colectivizării, când au ars cererile forțate de intrare în colectiv, și în vremea când li s-au distrus plantațiile de lubenițe celebre, s-au împărțit în loturi mici, s-au stricat soiurile, s-au distrus sisteme de irigații care făceau din viile de la Dăbuleni o comoară națională. Vă amintiți de „roșioara de Dăbuleni" a profesorului Baniță ori sunteți prea tineri?!?

În Țara Românească, mare, unită și dodoloață, cum zicea Blaga, moda monstruoaselor coaliții a continuat și a asigurat succesul unor politicieni abili, versatili și mercantili.

L-au trădat pe Ion cel fără de mormânt, au permis arestarea și judecarea lui trucată, l-au trimis în fața unui pluton de soldați români pe care i-a comandat el însuși în momentul execuției, pe urmă au semnat pactul cu diavolul mustăcios (de reținut că mari oameni politici „de dreapta" și-au oferit serviciile noului împărat, există documente abominabile în acest sens), apoi a fost liniște și pace și democrație populară. Mai apoi, a venit o revoluție ca un balaur mitic și nația recunoscătoare i-a oferit zeci de copii și tineri drept jertfă, iar ne-am întors la democrația adevărată, pură și binecuvântată, a vânzării unei țări și en gros, și la bucată.

Tropăind de plăcere, au venit marile corporații, ne-au tăiat fabricile, ne-au gonit specialiștii, ne-au pus pe butuci agricultura, cercetarea științifică, dar ne-au învățat marea lecție a construirii artistice a cozilor de topor și a politicii fără granițe. Trași de sfori din spatele cortinei de mătase (că aia de fier s-a dus dracului), am învățat să unim dreapta cu stânga, liberalismul cu neomarxismul, pronemții cu prorușii, proamericanii cu zulușii, am revenit en fanfare la condiția de „țară tristă, plină de umor", cum scârbit a zis Bacovia.

Țara monstruoaselor coaliții. Mă aștept la orice. Vă aștept să veniți cu orice fel de soluții politice, pe voi, stimați strategi ai lumii noi!

Bun venit în România, bienvenue en Romanica! Așa scrie pe marile bannere de la intrarea în țară. Și, totuși, mai sunt nostalgic atunci când îmi amintesc de adolescența mea și de ziarul vechi în care am citit că în colegiul de Mehedinți, de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fost propus ca deputat Alexandru Ioan Cuza!

Ubi sunt ante nos?

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval