Sintagma din titlu reprezintă, cred, problema cu care s-au confruntat și se confruntă, la un moment dat, adolescenții/ tinerii din lumea întreagă. Cred însă că niciodată nu a fost atât de evidentă ca acum, cu repercusiuni dureroase chiar, în societatea românească. Confruntați - prin toate mijloacele de persuasivă, dar atât de nocivă publicitate - cu aparența fericirii și a bunăstării unor “personaje” în vogă (adesea inculte și nu de puține ori aflate la limita... penalului), din ce în ce mai mulți reprezentanți ale tinerei generații cad în plasa abil țesută de conjurația mediocrității, cu sprijinul nemijlocit al unor... “creatori de opinie” care au făcut și continuă să facă bani grei din prostia sau minima rezistență a “turmei”.
Citeam undeva că, la un respectabil Târg de carte din Capitală, câțiva “boboci” ai unei universități particulare căutau asiduu... FILOSOFIA lui Gigi Becali (sic!). Să ne înțelegem, nu persoana domnului Becali constituie tema de interes aici, ci gradul catastrofal de percepție a realității la care se poate ajunge și, iată, chiar s-a ajuns, datorită promovării cu obstinație a unor persoane/ personaje “lucioase”, devenite, peste noapte, “modele”. În aceeași ordine de idei, mă întreb cui servesc (exceptând... Fiscul) informațiile clamate de la “tribuna” unora dintre cele mai bine plătite televiziuni, despre averile miliardarilor X sau Y, trecători (în cel mai fericit caz!) prin școală ca gâsca prin apă, mai ales în contextul în care profesorii și (mai nou) studenții protestează în stradă împotriva celor care le conferă un statut cu mult inferior opulenței “starurilor” pseudo-analfabete. În acest hățiș mizer de interese materiale, singura certitudine este, paradoxal,... dilema. Constante ale anilor postdecembriști rămân... incertitudinea, inconsecvența, minciuna, rapacitatea, promiscuitatea, intoleranța, violența, grosolănia, hoția, crima etc. etc., “piloni” ai unei lumi sfâșiate între Rai și Iad, între “mizeri și bogați” - cum observa Eminescu în “Împărat și proletar” - creație repudiată rapid din manuale în anii postdecembriști, deși mai actuală ca oricând! Pentru că a fi foarte bogat (nu contează prin ce mijloace!) și a fi foarte sărac sunt singurele opțiuni ale societății românești, determinând categoriile umane și, evident, ... modelele!
Este extrem de greu de explicat mecanismul atât de complex al convulsiilor acestei noi lumi în formare, prea categoric structurată, cu atât mai mult cu cât nuanțele nu lipsesc, subliniindu-i duritatea. (Ex.: Există buni și răi, dar nu toți bogații sunt răi și nu toți săracii sunt buni, există talentați și netalentați, dar nu acesta este neapărat criteriul selecției lor în industria bussiness-show-ului etc. etc.) La urma-urmei, nici aceasta n-ar fi chiar un dezastru dacă, raportându-ne de pildă la spațiul cultural, individului/ consumatorului i s-ar respecta dreptul elementar de... a alege. Pentru a alege, ar trebui create alternative. Acestea neexistând, singura “marfă” oferită - bună sau (mai degrabă) proastă - este ingurgitată, chiar cu noduri, și până la urmă acceptată, după principiul arhicunoscut “asta avem, cu asta defilăm”!
În definitiv, ce li s-a oferit, în ultimii 15 ani (în afară de manele și rock-decibeli la limita psihiatrică, thrillere, droguri și pledoarie pentru sex), tinerilor care abia așteaptă să ia drumul străinătății, lipsiți total de patriotism și de ceea ce interpretăm ca spirit de “angajare”, raportându-ne, la fel de iresponsabil, la modelul propriu al juneții dintr-un veac trecut, nu mai puțin chinuit, dar, ce-i drept, mai motivat.
Urmăream, deunăzi, secvențe dintr-un festival bucureștean ad-hoc al trupelor de cartier, firește, în... underground. Nimic nou: aceiași blugi tăiați, același zgomot infernal, aceleași texte porno și, mai ales, același cumplit, din păcate emblematic, spațiu de desfășurare: “taverna mohorâtă”- GROTA. Deși, în termeni moderni, i se spune... “spațiu neconvențional”, iar picturile “rupestre” nu mai înfățișează scene de vânătoare, ci semne vestind Apocalipsa ori înjurături în grafitti, tot mai clar se prefigurează direcția în care ne îndreptăm...
Ciocoiașii... Circula, în anii de mai mult sau mai puțin tristă amintire, un soi de parabolă: “Munca înnobilează, dar noi nu avem nevoie de nobili”. Despre adevărul cuprins în această frază se poate discuta mult și bine. Nu ne vom raporta, în acest spațiu, la înalta aristocrație românească, reprezentând în proporție de 99,99% intelectualitatea acestei țări, nici la chiaburimea “exploatatoare” - stârpite “cu mânie proletară” prin pușcării și la Canal, din ordinul “țarilor roșii”. Nu ne vom raporta nici măcar la superbul roman al lui Nicolae Filimon, “Ciocoii vechi și noi”, demn și astăzi de Premiul Pulitzer, amplu și detaliat reportaj al unei istorii perpetuu repetabile, schimbându-și doar decorul și costumele.
Dintotdeauna, suprastructura unei societăți s-a aflat sub reflectoare. Dintotdeauna, capetele, fie ele purtătoare de coroană/putere, ori de inteligență, ori și de una și de alta, au fost primele secerate. “Talpa”, infrastructura, masele - cele chemate, și în Rai, cum spune Woyzeck, în piesa lui Büchner, să asude “la fabricarea tunetelor”, care prin truda și cu sângele lor și-au făurit și și-au păstrat țara, cei “proști, dar mulți, Doamne!”, mereu manipulate cu “pâine și circ” -, s-au ridicat nu o dată și și-au răzbunat umilințele. Povești, literatură, vor spune unii cititori. E drept, dar... “câtă viață, atâta literatură”!
S-au schimbat, oare, cu mult, lucrurile astăzi, când stratificarea societății românești nu mai pune atâtea probleme, când nu avem decât două categorii de români: unii, foarte puțini, excesiv de bogați, și alții - în proporție de peste 90% - îngrozitor de săraci? Clasă de mijloc nu există. Mica burghezie - micul industriaș, micul fabricant, micul fermier au dispărut aproape cu desăvârșire. Până și “excepțiile” întâmpină atâtea opreliști, li se pun atâtea bețe-n roate, încât nici nu te mai miri când clachează.
Abundă, însă, ciocoiașii - “sfinții” care “te mănâncă până la... Dumnezeu”! - plini de ifose, căci “prostul, dacă nu e și fudul, parcă nu e prost destul”, doldora de bani (furați, desigur, căci nu se prăpădesc muncind), sfidându-l pe intelectualul al cărui costum de gală e cel îmbrăcat, în urmă cu decenii, la starea civilă, vorbindu-i din vârful buzelor și sunându-și ostentativ prostul-gust și lanțul de aur prins la “Armani”. Ce contează că, în școală, au fost “coada” clasei, “serviciul” călduț, de ochii lumii, “la dispoziția clientului”, este doar o umbrelă sub care mai micile ori mai marile afaceri proliferează. Deviza “Clientul nostru - stăpânul nostru!” e desuetă, caducă, a devenit literatură. Raporturile s-au inversat. Evident, tupeul are și el grade de comparație, în funcție de... “renumerația după buget”. De la vânzătoarea cvasianalfabetă până la recepționerul fercheș, de la chelnerița “nemiruită” până la taximetristul care poartă două stații doar punguțe cu praf alb, e cale lungă. Deasupra tuturor acestor murdării, omul cinstit, pe banul lui, muncit cu greu - căci el mai crede că munca înnobilează -, e umilit, permanent, de niște secături soioase și grandomane, trecute prin școală ca rața prin apă, care n-au citit decât cărțile... de joc și, ca atare, nu respectă pe nimeni și nimic în afară de dulcele clinchet al... valutei! Pentru ei, a munci e... jenant, sunt veșnicele “victime” ale oricărui sistem care nu plătește “traiul pe vătrai”. Ciocoiașii sclivisiți, cel mai adesea lipiți de pulpana vreunui Neica Nimeni, “tare în parcare” sub legea tăcerii, au alte treburi, mult mai serioase, între care, trasul cu urechea, pentru ca să nu creadă ăștia - generali, directori de bănci sau de instituții etc., etc. - că “nașul” n-are “naș”. Numai să deschidă gura, că... “pac la răzbelu!” Slugărnicia merge mână în mână cu impertinența “șmecheră”, “complice”, șantajul face casă bună cu “tunurile” (nu cele ascunse sub flori, ca mazurcile lui Chopin!), cu “Omerta” cea prolifică până și în buricul urbei, sub nasul unor autorități cărora tare le-ar fi de folos un Piedone local. Dacă nu lor, cu siguranță, omului de rând! Căci românul “cel de toate zilele” este nobil și trebuie să i se răspundă cu... noblețe!
Nevoia de modele...? “Revoluțiile sunt ca furtunile pe mare: scufundă valorile și ridică la suprafață gunoaiele”... Nu vă impacientați, nu e cugetarea mea, ci o frază inteligentă, notată undeva de Cronin...! Nu știu de ce mi-am amintit-o tocmai acum, ca și de filosoful Lenin (pe care unii s-au grăbit să “uite” că l-au studiat ori l-au... predat), care mărturisea: “Cea mai grea revoluție este cea a conștiințelor”. Mare adevăr!
Se apropie sfârșitul anului și, inevitabil, îmi revin în memorie zilele acelui decembrie '89, despre care nu se prea mai vorbește sau despre adevărul căruia... încă nu se vorbește! Modele? În toată această forfotă, de mii de ani, Gânditorul de la Hamangia scrutează impasibil Universul. Cine o mai fi și ăsta?
