Am prins în copilărie un model de agricultură practicată de țăranii din satul meu, când se ara ogorul cu un plug tras de doi boi sau cu doi cai. Pe atunci, munca era istovitoare, și se bucura omul că își poate asigura necesarul de hrană pentru familie. Banii necesari pentru copiii trimiși la școli sau pentru dotări veneau din creșterea animalelor. Practic, producția vegetală se valorifica eficient în zootehnie. Era considerat gazdă, gospodarul care, pe lângă exploatarea terenului agricol, creștea în gospodărie boi, vaci cu lapte, cel puțin un cal, porci, oi, tot felul de galițe. Cel care nu reușea să sacrifice un porc de Crăciun și un șoldan vara, care nu avea un petic cu viță de vie și câțiva pruni pentru jinars, era considerat sărac. De regulă, sărăcia îi încerca pe cei leneși, dar și fuduli, mai ales pe cei care ajungeau să-și vândă terenul agricol moștenit de la părinți sau de la socri. Țăranul harnic și chibzuit a dus-o bine sub toate regimurile politice. Treptat, odată cu colectivizarea agriculturii, comasarea terenurilor agricole și introducerea mecanizării, țăranii au devenit navetiști spre centrele industriale. Mulți s-au calificat la locul de muncă în diverse meserii, unii chiar s-au stabilit la oraș. Urmașii țăranilor de altă dată se mai întorc acasă doar pentru un parastas, de “Ziua morților”, să pună o floare și să aprindă o lumânare la mormânt. Unele statistici arată că, clasa țărănească s-a redus de la 4,3 milioane de familii la mai puțin de un milion de familii. Partea tristă este că pământul agricol al țării a fost vândut în mare parte străinilor, prin intermediari.
Se spune că România este printre ultimele țări din Europa în care mai există gospodării țărănești. Mai există voci care susțin că acest ultim bastion al țărănimii se vrea cucerit pentru ca, în final, clasa țărănească să fie desființată.
Moștenitorii de teren agricol, nici țărani, nici orășeni, își vând cu ușurință pământul fiindcă și-au rostui mai ușor viața prin alte îndeletniciri. Vând mai ușor cei care au căzut victimă propagandei prin mass-media, potrivit căreia pământul înseamnă sărăcie, nu merită să-l exploatezi în condițiile actuale.
Mai mult, să te numești țăran, râde lumea de tine. La modă, în condițiile actuale, este să-ți spui fermier sau arendaș. Cea mai revoltătoare cauză care încurajează înstrăinarea terenului agricol ține de lipsa unui sistem agricol care să vină în ajutorul țăranului prin legi funciare protectoare, bănci țărănești, asigurări împotriva calamităților naturale, comasarea terenurilor, informarea țăranilor cu noutăți din domeniu, lipsa camerelor agricole, formare profesională. În realitate, autoritățile statului român, prin dezinteresul manifestat față de această categorie socială, generează dispoziția țărănimii să fie dezrădăcinată emoțional și fizic de satul natal și practicarea agriculturii. Din lipsă de perspective economice, situație identică cu cea din timpul cooperativizării, în ritmul actual, peste 10 ani, tinerii români vor să plece în lume, devenind străini în țara lor, abandonându-și cultura, tradițiile.
O altă cauză, semnalată de sociologii și de mass-media responsabilă, este lipsa de apostolat în lumea satului, susținut de învățători, preoți, medici, factori esențiali de rezistență de-a lungul timpului.
Timp de 25 de ani mi-am desfășurat activitatea în mediul rural, în paralel cu cea de jurnalist. Am fost preot într-un sat din comuna mea natală, și în două sate din apropierea municipiului Târgu-Mureș. În fiecare an oficiam două-trei botezuri, cununii și 10-12 înmormântări. La școala din sat, clasele I-IV, pentru învățătoarele din sat era o muncă intelectuală titanică să susțină lecțiile simultan la patru clase. În plus, timp de douăzeci de ani m-am încăpățânat să exploatez terenul agricol moștenit de la părinți. Abia dacă mi-am acoperit cheltuielile investite în producția agricolă. Așa că am cunoscut situația dramatică din staul românesc direct de pe cruce, nu de la picioarele crucii. La o conferință preoțească, un distins slujitor al altarului, într-o parohie din oraș, afirma că satul românesc își regăsește identitatea prin modernizare. L-am contrazis, spunându-i că sunt sate care deja sunt pustii, cu 3-4 bătrâni, și că fenomenul se extinde. Mai amintesc despre un fenomen care acutizează criza satului românesc, furturile din gospodăriile țărănești și din câmp, scăpate de sub control.
Culmea ironiei, nici un politician nu a pus în discuție criza satului românesc cu măsuri de salvare.
