MARIA PLOAE: “N-AM FOST ÎN STARE SĂ CER”

Distribuie pe:

- Sunt Vărsător. M-am născut la 19 februarie 1951, în satul Dealul Perjului, din Moldova, lângă Bacău, pe firul Berheciului, pe un plai mioritic, de deal-vale, într-un loc foarte frumos, dintr-o țară foarte frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu. Am umblat foarte mult “afară”, dar n-am găsit nicăieri ceva atât de frumos. Părinții mei sunt agricultori, m-au crescut până la 12 ani (când am fost înfiată de o mătușă), care au avut bucuria de a munci pământul, dar au trăit nenorocirea să li se ia și să li se dea înapoi abia acum, când nu mai sunt tineri. Deși am 49 de ani, mă simt foarte tânără și foarte frumoasă. Am trei copii. La rândul meu, am avut patru frați, eram cea mai mare dintre surori, îmi ajutam părinții la toate treburile, eu eram păstorița, mergeam cu oile. Natura m-a atras dintotdeauna, am fost legată de iarbă, pădure, izvor, Dumnezeu. Cunosc ploile care te sperie, cu fulgere, între vită și mine am văzut cum

s-a scurs trăsnetul în pământ, lucruri care te întăresc și te fac să te apropii mai mult de Dumnezeu. Sunt un om al extremelor, deschisă cu oamenii “obișnuiți” și închisă, ca un melc, cu societatea, în general. M-am simțit o dezrădăcinată, plecând de la oile mele.

- Și, totuși, cum ați ajuns tocmai la teatru?

- În copilărie, deși nu exista nici televizor, nu aveam nici măcar radio, am văzut-o pe mama mea într-un spectacol, în sat. Scena era luminată cu gaz, am văzut-o pe mama în lumina lămpii, atât de frumoasă, încât chipul ei s-a asociat cu lumina plină de mister, o lumină divină. Am văzut icoana mamei pe scenă. Atunci a fost primul moment când m-am gândit. Am venit, la 12 ani, în București, unde am avut nevoie de încrederea celor de lângă mine, și m-am înscris la Școala populară de artă, la clasa Mariei Potra, unde mergeam de două-trei ori pe săptămână, și am văzut cum e să trăiești viața “pe scândură”.

- Cât de mult a însemnat frumusețea dumneavoastră în profesie?

- Frumusețea fizică nu e ceva care dăinuie. Mi s-a spus că nu sunt o frumusețe deosebită, dar că am o lumină de “dincolo”. Am fost, mai degrabă, expresivă. Am fost foarte dezamăgită când

n-am luat probele pentru Domnița Nasta din “Frații Jderi”, în studenție, când mi s-a spus, tocmai, că nu sunt destul de frumoasă, dar tocmai atunci m-a descoperit soțul meu, Nicolae Mărgineanu, care era operator, și care mi-a spus: “Nu fii necăjită, ai fost foarte bună, dar ai o frumusețe prea ascunsă, nu ești genul pentru personaj”:

- Celebra gropiță din obraz este naturală?

- Eram la câmp cu mânzul lui Iancu Știr, un personaj real al copilăriei mele, și frații mei au vrut să glumească, iar eu nu i-am luat în serios când mi-au spus: “Să nu te duci în spatele calului, că dă cu copita!”. Aveam vreo cinci anișori când mi s-a făcut gaura în obraz, de-mi șiroia sângele pe toată fața și îmi era găurită până și gingia. Mi-am acoperit-o cu nisip, ca să se oprească sângele. Prima dată, am picat la IATC tocmai din cauza asta, și mi s-a spus să-mi fac operație estetică.

- Numele Ploae este pseudonim?

- Nu. Este al mătușii care m-a înfiat, pentru că eram cea mai necăjită. La mine țipa mama și eram un copil chinuit: “Marșică-n sus!, Marșică-n jos!”. În clasa a șasea, am venit în București și am urmat liceul “Dimitrie Bolintineanu”.

N-aveam egoismul copiilor de lângă mine, foarte atașați de părinți, eram o ființă singură și trăiam foarte mult în lumea mea imaginară. Îmi doream altceva: să mă plimb în pădure, pe malul lacului, să culeg flori... Aveam tot o casă cu alei de trandafiri. Mă rupsesem de toate corvezile și eram fericită. La șapte ani știam să secer, să fac mâncare, să prășesc... Nu mă rușinez de originea mea și chiar sunt foarte mândră că mă trag de la țară, am o legătură cu pământul, care înseamnă tot ce e mai bun, mai adevărat, mai solid. Țăranul a rămas un om cu bun-simț, curat, cu credință în Dumnezeu... Nu sufeream de grandomania colegilor mei. Nu m-am rupt de natură, am nimerit într-o grădină unde mă spălam tot în roua florilor.

- Aveți o casă foarte frumoasă. V-ați izolat de zgomotul orașului și ați trecut... “dincolo de pod!”

- Mi-am dorit o casă de pământ. Viața, de fapt, e atât de scurtă, iar eu, cu Niculae, suntem și acum îndrăgostiți. Suntem căsătoriți de aproape 25 de ani, într-un an sau doi facem nunta de argint. M-am măritat la 26 de ani, după ce am terminat facultatea. Îl întâlneam pe coridoarele Institutului, unde era asistent, și îmi spune că eram “plutitoare”. Am fost la clasa lui Octavian Cottescu și am terminat în generație cu Vlad Rădescu (n.n. din clasa paralelă, prof. Sanda Manu), Horațiu Mălăele, Radu Gheorghe, Dan Condurache, Radu Vaida, Gheorghe Dănilă. Niculae îmi aducea cele mai frumoase buchețele de flori de munte din cele mai inaccesibile locuri. Pe vremea aceea, Institutul era la Podul Izvor.

- Ați suferit pentru că n-ați făcut tot atâta teatru cât film?

- Da, am suferit foarte mult, dar n-am fost în stare să cer. Dacă n-am fost luată în seamă, n-am mai bătut la uși. N-am știut să fiu “de gașcă”, orice lucru e pe bază de relații, afinități, n-am fost la șușe, țigări, pahare. M-am retras în familie, unde mi-am găsit fericirea și liniștea. Am fost foarte sensibilă și mă zdruncina orice eșec, așa că m-am retras, într-un fel.

- Probabil că toți s-au gândit că faceți foarte mult film și că aceasta vă este pasiunea!

- Din păcate, invidia e un lucru care îl caracterizează pe român și, din cauza asta, ne merge rău tuturor. N-au putut să accepte ideea că am filmat atât de mult și m-au cam dat la o parte. Slavă Domnului că am avut familia. Am fost tot timpul un om tonic, plin de viață, nu m-am înăsprit. M-am mulțumit cu cât am avut, iar cei doi copii de după Ana au venit când nu mă așteptam, dar acum aș fi regretat enorm dacă nu i-aș fi născut. Sarcinile m-au ajutat enorm. Ar fi fost mai bine să fi fost răzbătătoare și tocmai asta îi spun Anei (n.n. Ana Mărgineanu, pe atunci, studentă în anul III la Regie teatru, UATC): “Să nu fii ca mine! Să te lupți, să te zbați!”. Mai ales pentru o femeie, ca regizor de teatru, este foarte greu, dar cred că Ana e puternică și îi spun tot timpul că sensibilitatea nu m-a ajutat. M-a făcut să mă retrag. Ana are capacitatea de a iubi și de a-și înțelege aproapele și nu are decât de câștigat iubind pe toată lumea, așa cum este.

- În film, cel mai mult ați jucat în regia soțului dumneavoastră. Chiar și în “Faimosul paparazzo”, unde nimeni nu se aștepta să vă vadă într-un rol de prostituată! În teatru, cu cine ați fi vrut să lucrați?

- Cu Ducu Darie, care, pe când era mic, umbla prin cabine după mama lui, spunându-i că este foarte îndrăgostit de mine. Dar de când a crescut, ... m-a uitat.

- Cum ar trebui să întâmpinăm Crăciunul?

- Există câteva legi date de Dumnezeu pe care nu le luăm în seamă. A fost de înțeles, înainte de Decembrie 1989, că s-au închis ușile bisericilor, dar acum, dacă am înțelege lucrul ăsta esențial, elementar, iubirea de Aproape, totul ar fi altfel. Deja, au trecut aproape 2000 de ani de când a venit Iisus Hristos și n-am progresat în legea asta primordială.

Decembrie 1999

(Din volumul “Colivia de vise”, Ed. Tipomur, 2003)

Foto: Cristina Nichituș-Roncea

Lasă un comentariu