Motto: “Mă mut în lup/ pentru că este vremea/ schimbării lupilor/ în clopote.” (Nichita Stănescu)
“Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeți din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) și că el însuși este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui, a schimbat fața poeziei românești. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut...” (Eugen Simion)
S-a născut la Ploiești, în 31 martie 1933, și a murit, după o inimaginabilă suferință, pe patul Spitalului de Urgență din București, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
În perioada 1944-1952, a urmat Liceul “Sf. Petru și Pavel”, devenit “Mihai Viteazul”, din Ploiești, pentru ca ulterior, între 1952-1957, să urmeze cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a “Gazetei literare” (director, Zaharia Stancu). Publică “Dreptul la timp” (1965), apoi volumele de poezie “Roșu vertical” (1967) și “Un pământ numit România” (1969): “Noi suntem semințe și pământul e al nostru,/ știm cel mai bine locul și patima și rostul,/ știm cel mai bine legea și mersul înainte,/ suntem, după nevoie, și lacrimă și dinte” (“Noi”). Urmează “Oul si sfera” (1967), “Laus Ptolemaei” (1968). Tipărește “Necuvintele” (1969), pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor.
Este numit redactor-șef adjunct al revistei “Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-șef adjunct la “România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
Publică “În dulcele stil clasic” (1970), apoi, la Editura Tineretului, volumul “11 elegii”, “Belgradul în cinci prieteni”, “Măreția frigului” (1972) și “Strigarea numelui” (1973).
Pentru volumul de eseuri “Cartea de recitire” obține, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. Un an mai târziu obține, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional “Johann Gottfried von Herder”. Devine publicist comentator la “România literară”. Se mută în ultima sa locuință, în Str. Piața Amzei nr. 9. În fața geamului apartamentului său crește celebrul salcâm Gică.
La cutremurul din 4 martie 1977, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid prăbușit. În urma șocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.
În 1978 publică volumul de poezii “Epica Magna”, care primește, în același an, Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. Apare volumul de “Opere imperfecte” (1979). În 1980 este nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
Primește premiul “Cununa de Aur”, în 1982, în Iugoslavia, la Struga, pentru volumul “O viziune a sentimentelor”.
La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională. (n.n. - Apar, în 1982, “Noduri și semne”- subintitulat “Recviem pentru moartea tatălui”, “Oase plângând”, volumele de eseuri “Respirări” și “Mașina de meditat cu glas tare”).
În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare și este adus la Spitalul de urgență, unde crizele sunt extrem de violente și poetul se stinge din viață fix la orele două și zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: «Respir, doctore, respir».
Considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea «Dumnezeiesc de frumoasă», Nichita Stănescu aparține, temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Dar... “Aidoma lui Eminescu în cadrul romantismului european, poate mai tranșant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni” - apreciază criticul literar Alexandru Condeescu: “Este propriul său reper”.
“Nimeni ca Nichita nu și-a păstrat adâncul daco-get și mai ales, în taină, credința ortodoxă. Despre animalul Carpaților, devenit emblemă pe steagul daco-geților, scrie: «Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră/ de veche vechime,/ pentru zidirea ne-ngenunchiată,/ mă mut în voi și mi-e bine./ Ca să se știe că nu au murit/ bărbații în această țară / și nici ce e vechi, ce e mit / și nici ce se naște a doua oară»!
Prin acest poem, «Mutarea în lup», ca și prin inegalabilele poeme «Cohortele romane» și «Un pământ numit România», Nichita Stănescu a trecut drept, întreg și de neatins de flăcările evului zănatic, întors pe dos de himerele marxiste. Istoria, neamul și credința i-au dat forța de exprimare unică care l-a așezat în a doua policioară de valori după Eminescu”, după cum s-a exprimat exegetul său, Alexandru Condeescu.
Nichita s-a stins din viață la vârsta de doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind înmormântat lângă Mihai Eminescu, la Cimitirul «Bellu» din București.
“...Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt;
coastele mele-s perete de arme
cu țevile-n cer din pământ.
voi, lupilor, semn de victorie
plătită cu însumi, plătită cu însuți,
ochi dublu în memorie,
amestecând plânsu-mi cu plânsu-ți.”...
În editorialul intitulat “Emoție de toamnă”, publicat la sfârșitul lunii august 2012, scriam: “Privesc o fotografie datată 7 aprilie 2006, reprezentând bustul cu «inima de aur», de la Chișinău, al Poetului care spunea că «Limba română e frumoasă ca o duminică». Un comentariu adiacent marchează întru neuitare: “Scriitorii și oamenii de cultură din Basarabia consideră că mișcarea anticomunistă și de eliberare națională din Basarabia a fost declanșată de vizita lui Nichita Stănescu la Chișinău, în 1976, când a îngenunchiat la gara Chișinău și a spus: «Am făcut cel mai lung drum din viața mea: de acasă - acas㻓... . Așa să fie? Și dacă da, își mai amintește cineva?
Să nu uităm! Fiindcă tot el ne anunța că “este vremea schimbării lupilor în clopote”.
Și pentru că Nichita încă respiră în ființa unora dintre noi.
