EMINESCU ȘI FILOSOFIA (I)


Categorie: Cultural
|
14-01-2020
Nr: 7 (7.716)
|
Autor: Lector univ. dr. EUGENIU NISTOR UMFST Târgu-Mureș - Facultatea de Științe și Litere
|

În binecunoscuta sa exegeză, Eminescu sau despre absolut, profesoara de literatură română de la Universitatea din Roma, Rosa del Conte1, stăruia asupra unor probleme de filosofie aflate în centrul preocupărilor lui Eminescu, precum: Timpul, Eternitatea, Demiurgul, Cosmogonicul.

Ea remarca însă că, deși din caietele sale se vede limpede că a citit enorm, exceptându-i pe Kant și Schopenhauer, el nu a aprofundat, totuși, operele marilor filosofi ai lumii; și că nici nu este un

filosof sistematic.

Urmând cursuri de filosofie, mai întâi, la Viena (1869-1972) și, mai târziu, Berlin (1872-1874), unde îl trimisese Titu Maiorescu, care deținea funcția de ministru al Instrucțiunii Publice, cu o bursă de o sută de galbeni (sumă consistentă pentru acea vreme), cu scopul precis de a-și da doctoratul și, apoi, de a ocupa catedra de filosofie a Universității din Iași, Eminescu i-a mărturisit mentorului său că nu se simte vrednic de o asemenea răspundere. Mircea Eliade, în scrierea lui Despre Eminescu și Hașdeu, explică și chiar subliniază, legat de această atitudine, că “s-ar putea înțelege acest refuz și ca expresia dorinței ascunse a lui Eminescu de a rămâne liber, pentru a se putea concentra asupra operei lui de creație, - care se știa că nu se va mărgini doar la literatură.”2

Preocupările lui Eminescu pentru filosofie sunt stimulate și de cadrul efervescent al vieții culturale junimiste, care se desfășura în preajma celei mai importante publicații culturale românești din acea vreme - Convorbiri literare -, înființată la Iași, la 1 martie 1867, avându-l prim-redactor pe Iacob Negruzzi. Dar, tot atunci, Vasile Conta, filosof materialist român, influențat de Charles Darwin și Henri Spencer, publică în paginile revistei menționate Teoria fatalismului (între 1875-1876), unde promovează un determinism riguros, asemuind evoluția cu o undă care prezintă o curbă ascendentă, urmată de alta descendentă, alternând mereu și propagându-se la infinit, generalizând astfel principiul fizic al acțiunii și reacțiunii. Apoi, același, publică Teoria ondulațiunii universale (între 1876-1877) și Încercări de metafizică (în 1879). Erau idei și teorii filosofice pe lângă care nu puteai trece indiferent! Cu atât mai puțin o minte atât de sensibilă și de receptivă la nou, ca a lui Eminescu. Însă să nu uităm că și Titu Maiorescu, liderul de necontestat al mișcării junimiste, era profesor de filosofie și logică la Universitatea din Iași, trecând ulterior la cea din București. Spirit eclectic, ca filosof al culturii, Maiorescu era un critic ardent al tezei “formelor fără fond”, dar și autor al unui impresionant tratat de Logică (1876, reeditat de mai multe ori, cunoscând, în timp, nu mai puțin de opt ediții), care se încheia cu o meditație profundă, demnă de învățătura bătrânului Aristotel: așa cum estetica nu creează formele, nici logica nu creează adevărul, însă iubirea adevărului este “mijlocul principal pentru a ne feri de sofisme.” Această idee poate fi regăsită, într-o formă dezvoltată, în studiul său de la 1868 - “În contra direcției de azi în cultura română”, inclus apoi în Critice (1874) - din care transcriem acest pasaj sugestiv pentru acuta lui actualitate: “Vițiul radical în ele și prin urmare în toată direcția de azi a culturii noastre, este neadevărul; pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până și în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare ale spiritului public.”3

Așadar, nu ar mai trebui să mire pe nimeni preocupările lui Eminescu pentru meditația filosofică. Ea este prezentă - și nu voi insista asupra acestui aspect, deoarece a fost lămurit pe deplin de către numeroși eminescologi - și fin întreținută și în lirica sa; bunăoară, obsesia timpului ireversibil, mai ales în poeziile cu influență folclorică (Revedere, Ce te legeni codrule etc.), este impregnată de sentimentalism și reverie, după cum o anumită atitudine stenică, rece, proprie mai degrabă filosofului decât poetului, își impune în poezii precum Glossă sau Cu mâine zilele-ți adaugi; fiorul timpului cosmic este surprins cu grație în geniala bijuterie poetică La steaua, despre care se spune că ar fi o veritabilă caligrafiere lirică a teoriei relativității spațiului și timpului, exprimată în termeni științifici și publicată de către fizicianul-filosof Albert Einstein, mult mai târziu (abia în 1905), având formula: E = m.c2, adică: energia este egală cu masa ori viteza la pătrat. Să ne reamintim versurile și să mai admirăm o dată ingeniozitatea poetului-filosof care, din cercetarea imensităților crono-spațiale știe să coboare atât de subtil, în strofa finală, la condiția umilă a ființei umane și, îndeosebi, la dimensiunile ei sufletești marcate de efemeritate în raport cu cele cosmice: “La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre. // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem și nu e. // Tot astfel când al nostru dor / pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă.”4

Despre Eminescu nu s-a știut, până de curând, că și-a exprimat uneori teoriile apelând la limbajul științific al epocii. Iată o astfel de teoretizare eminesciană: ea a primit denumirea de Teoria ecuațiunii universale, în altă parte completată cu adaosul sau a raporturilor constante dintre finit și infinit, fiind explicată astfel: “Cei trei termeni sunt pururea timp (t), spațiu (s), cauzalitate sau mișcare (m), prin urmare toate formulele aceste vor fi: t + s + m = xt + xs + m = t + xs + xm. Orice accelerare de mișcare scade timp, sporește spațiul. Când unul din termeni crește, celălalt scade în proporțional. Câteșitrei sunt într-o eternă ecuațiune. Mișcarea e: sau în linie dreaptă sau rotatorie. Dar oricât de mică ar fi o roată, ea descrie o cale care se-ntoarce în ea însăși și circumferința ei multiplicată cu timpul cât se-nvârtește ne-or da echivalentul unei drepte foarte lungi. Puterea produsă prin rotațiune e dar egală aci cu cea produsă prin mișcarea în linie dreaptă.” (mss 2255)5 Este aici o temă serioasă de studiu pentru fizicienii de profesie din zilele noastre!

Avem, deci, un filosof-poet obsedat de timpul biologic, obsedat de timpul metafizic (mai precis de dimensiunile sufletești umane), de timpul natural-terestru și de timpul universal-cosmogonic. I-am stabilit și unele posibile influențe din epocă, suferite din partea contemporanilor săi, și, totuși, de ce, cum de s-a întâmplat și de unde provine obsesia pentru filosofie a lui Eminescu? Constantin Noica, care a publicat două cărți esențiale referitoare la acest mare și inspirat creator, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești și O introducere la miracolul eminescian (apariție postumă), scrie apăsat că “Omul acesta a trăit cu suferința de a nu știi tot”6, continuând apoi, în altă parte: “Dar omul nu s-a tânguit numai. A și încercat ceva, în fața timpului și a timpurilor. A încercat o ieșire din timp. Câte forme, câte subtile amăgiri, ce admirabile expediente și-a pus în joc omul pentru abolirea timpului. Este o pagină de exasperare umană, dar și de extraordinară

investigație, în tentativele acestea ale omului de-a fi altceva și altundeva decât este. Unora ne-a părut nebunie.”7 Comparațiile cu Shakespeare, Goethe, Leonardo da Vinci și Paul Valery nu sunt deloc gratuite, atunci când Noica pune în discuție laboratorul de lucru al lui Eminescu, cuprins în cele două lăzi, care conțineau 44 de caiete scrise de mână, predate de către Maiorescu cu o întârziere de neiertat, Academiei Române (abia în ianuarie 1902).

Conținutul manuscriselor constituia, în viziunea lui Nicolae Iorga, “cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet românesc.” În întregul lor, cele peste 7000 de file ale manuscriselor eminesciene dau, conform părerii exprimate de Noica, “o imagine a pietății față de cultură, pe care nu știu câte alte națiuni o pot produce.”8 Continuând apoi cu alte aprecieri despre geniul nostru național, referitoare la apetitul pentru cunoaștere enciclopedică a acestuia, evident admirative: “Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creația literară, ci și literaturile lumii; filosofia ca și astronomia, matematicile, fizica și chimia; istoria ca și economia; limbile clasice ca și cele moderne, cuvântul străin și cuvântul românesc.”9

NOTE ȘI BIBLIOGRAFIE

1. Rosa del Conte - Eminescu sau despre absolut, Modena (Italia), 1963 (482 p.), apud. Mircea Eliade - Despre Eminescu și Hașdeu, Edit. Junimea, Iași, 1987, p. 48

2. Mircea Eliade - Despre Eminescu și Hașdeu, Edit. Junimea, Iași, 1987, p. 48

3. Titu Maiorescu - Din critice, studiu introductiv de prof. Liviu Rusu, ediție îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, Colecția Lyceum, Edit. Tineretului, București, 1967, p. 115

4. M. Eminescu - Poezii, cuvânt înainte de Tudor Arghezi, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edit. Minerva, București, 1970, p. 204

5. Mihai Eminescu - Fragmentarium, ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda, indici și note de Magdalena D. Vatamaniuc, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 361

6. Constantin Noica - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Edit. Eminescu, 1975, p. 117

7. Ibidem, p. 142

8. Constantin Noica - O introducere la miracolul eminescian, ediție îngrijită de Mircea Diaconu și Gabriel Liiceanu, Edit. Humanitas, București, 1992, p. 15

9. Ibidem

 

Foto: Eminescu la 1878, când tradusese Critica rațiunii pure, de Immanuel Kant, și se arăta precupat de tot ceea ce se întâmpla în filosofia sfârșitului de veac XIX

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval