EȘECURILE ÎN REALIZAREA AUTOSTRĂZILOR, DOVADA CRASEI NEPUTINȚE A ÎNTREGII NOASTRE GUVERNĂRI POSTDECEMBRISTE


Categorie: Editorial
|
16-01-2020
Nr: 9 (7.718)
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Dacă actualii guvernanți sau membri ai întregii noastre clase politice pe care-i avem din 1989 încoace ar fi venit de pe Lună sau din Africa Sahariană, i-am fi înțeles în parte pentru inadmisibilele lor bâlbe în tot ceea ce au întreprins în acest interval, și îndeosebi în punerea la punct a infrastructurii țării, cu deosebire în construcția de autostrăzi, artere vitale pentru dezvoltarea oricărei națiuni. În momentul în care țara a cotit-o spre democrație, noi, românii, aveam deja inoculată în sânge de către regimul anterior vocația de constructori. Cu fonduri alocate până la nivelul de 30 la sută numai din venitul nostru național, pe o perioadă de zeci de ani, în România s-a construit enorm și de toate: de la locuințe, șosele, căi ferate, la puzderie de unități industriale, școli, spitale, complexe agrozootehnice și multe altele. Constructorii noștri au construit copios nu numai în țară, ci și peste hotare. Datorită faimei lor, ei au câștigat prin licitații lucrări de anvergură și complexitate, și în străinătate, în țări ale Arabiei, Africii, Asiei și Americii Latine, unde prin calitatea execuției s-au acoperit de lauri, mulți dintre beneficiari regretând și azi absența de pe șantierele lor. Au construit mult și bine, iar ca o încununare a capacității lor inestimabile sunt cele două edificii emblematice pentru noi și admirate de întreg mapamondul, și care și-au câștigat un loc binemeritat în cartea recordurilor. Este vorba de Transfăgărășanul și Casa Poporului, două obiective creație a geniului românesc.

Frapant la aceste două obiective, dar și la celelalte, cu miile sau zecile de mii care s-au înălțat pe vremea lui Ceaușescu, este nu numai investiția de inteligență și sacrificiu de sorginte românească: de la proiectare la execuție, ci și termenul extrem de scurt în care ele s-au realizat. Așa de pildă, Transfăgărășanul, cu mare rol strategic, care face legătura peste cei mai înalți munți ai României, pe o distanță de 151 km, între Muntenia și Ardeal, a fost construit între anii 1970-1974, deci numai în decurs de patru ani, iar Casa Poporului, actualul sediu al Parlamentului, apreciată ca cea mai mare construcție civilă din lume, a fost înălțată în șase ani (1984-1990). Și într-un caz și în altul: de la proiectare la execuție și dotare, totul s-a făcut doar cu inteligență și materiale românești. Un fapt care mai trebuie relevat este că întregul proces, de la proiectare la coordonarea lucrărilor a fost încredințat unei arhitecte de numai 28 de ani, celebra Anca Petrescu.

În perioada 1965-1990 întreaga țară devenise un șantier la foc continuu, iar județul Mureș se înscria și el pe aceleași coordonate. Se construia mult și diversificat, în absolut toate domeniile. Atunci aveam cu cine și cu ce. O făceam din banii proprii, ai poporului, și nici nu solicitam constructori din afară pentru marile proiecte, cum procedăm azi pentru orice nimic. Dar ceea ce trebuie semnalat este că în această aglomerație de șantiere de tot felul era o ordine desăvârșită în derularea lucrărilor și termenului de execuție, în darea în folosință sau în punerea în funcțiune a obiectivelor când era vorba de capacități industriale. Blocurile de locuințe aveau termene de execuție între trei și șase luni, iar un obiectiv industrial nu putea să depășească la execuție 1,5-2,0 ani. Erau și rămâneri în urmă, dar ele nu depășeau o lună, la lucrările civile, și trei luni la industriale. Evidența era strictă și severă.

Nu sunt fantezii, ci relatări din experiența proprie. Am bătătorit șantierele județului împreună cu ceilalți trei colegi de la secția economică a ziarului de atunci, “Steaua roșie”, timp de 25 de ani. Pentru o mai bună urmărire a lucrărilor aveam și o rubrică intitulată “De la o săptămână la alta pe șantierele județului”, pe care trebuia să o onorăm cu sfințenie. Ne deplasam prin noroaiele acestora, făceam analiză împreună cu șefii de lot sau de șantiere asupra stadiului realizărilor, în raport cu termenele planificate, și de comun acord cu aceștia stabileam modul de recuperare, dacă era cazul. Angajamentele lor nu erau o joacă pentru că, odată consemnate în ziar, factorii de decizie ai șantierelor erau obligați să ia măsuri pentru îndreptarea lucrurilor. De altfel, stările de pe șantiere erau luate în vizorul conducerilor locale și județene de partid. Mersul lucrărilor se urmărea cu seriozitate la toate nivelurile instituțiilor abilitate ale orașului, comunei, județului și nu era scăpare. Toată lumea se implica și punea umărul la crearea condițiilor ca mersul lucrărilor să fie în grafic. Totul ca la armată. Primul secretar al județului și secretarul cu probleme economice plăteau uneori cu funcțiile neîndeplinirile. Noi, ziariștii, eram nu numai corect informați, dar și respectați de toată lumea, iar contribuția noastră la bunul mers al economiei, fie că era vorba de producția din fabrici sau de mersul lucrărilor de pe șantiere, era recunoscută. Obiceiul acesta era răspândit la nivelul întregii țări. Presa, deși mult mai restrânsă ca diversitate și potențial, făcea treabă bună, contribuind în mare măsură la dezvoltarea țării, iar România cu ritmurile ei a ajuns, la finele anilor 1980, ca una din cele mai dinamice economii ale lumii.

Suntem de părere că stadiul precar în care se află azi societatea românească în toate domeniile se datorează și deturnării funcție presei, care în loc să se implice în marile probleme ale țării bate apa în piuă, ocupându-se de tot felul de intrigi și bârfe. Deși numeroasă, presa românească s-a transformat dintr-un câine de pază al democrației, într-o potaie menită să hârâie și să mârâie sau să latre continuu, doar ca să nu tacă. Printre multe altele, amintim în acest sens misteriosul caz Caracal, pe care-l freacă de mai bine de o jumătate de an, și mai recent pe cel al primarului nostru de Târgu-Mureș, dr. Dorin Florea, care și-a permis să rostească cu voce tare cam ceea ce gândim cu toții, despre nevoia unei planificări familiale decente, și asupra căruia, din lipsă de ceva mai bun, presarii noștri s-au aruncat ca niște hiene. În schimb, când e vorba de ceva mult mai concret și mai serios, cum este situația deplorabilă a construcției de autostrăzi, tac chitic, mulțumindu-se să plângă, din când în când, pe umerii bucureștenilor obligați să stea în trafic ore în șir pe Valea Prahovei, tocmai din lipsa acestor autostrăzi, de care toate guvernele României de până acum și-au bătut joc.

Acum, aceste reguli de fier au fost complet abandonate. Pe lângă faptul că investițiile sunt puține, au fost date în general pe mâna străinilor, iar preocuparea pentru realizarea lor aparține strict constructorului și unei companii care acum poartă numele de CNAIR, în jurul cărora roiesc tot felul de afaceriști, știindu-se că fondurile alocate construcțiilor de interes național sunt o bună vacă de muls și sursă sigură de îmbogățire la toate nivelurile. Probabil acesta este motivul pentru care conducerea țării favorizează această imbecilă exclusivitate, de a nu-i mai controla nimeni în ceea ce fac, neputându-i trage la răspundere.

Știind că pe raza județului se desfășoară lucrări la Autostrada Transilvaniei, care de șase ani se tot construiește și nu se mai termină, anul trecut, încercând să ne luăm în serios meseria de ziariști, ne-am propus să abordăm frontal subiectul, apelând la conducerile celor două foruri județene: Prefectură și Consiliu. Și nu mică ne-a fost mirarea când ni s-a explicat că subiectul îi depășește, că și la nivelul lor se știe cam ceea ce li se comunică de la CNAIR, și ca urmare, am fost sfătuiți să ne adresăm acesteia. Știind cum devine treaba cu această companie redută, de la care ori nu afli nimic, ori îți formulează un răspuns în doi peri după o lună de așteptare, am trimis un coleg cu mașina pentru a discuta cu cei de pe șantierul autostrăzii la loturile Ogra, Iernut și Chețani. O zi întreagă s-a străduit colegul nostru să-i abordeze ca să scoată ceva de la ei și toți factorii de răspundere se ascundeau ca potârnichile, acesta întorcându-se la redacție doar cu poze și ceva impresii personale.

Rezultatul acestui mod de lucru, care perpetuează de 30 de ani, se și vede. În luna decembrie a anului 2017, deci acum mai bine de doi ani, ministrul Transporturilor de la acea vreme anunța cu mare tam-tam că ministerul său a alocat pentru construcția autostrăzii Târgu-Mureș - Ogra - Câmpia Turzii, în lungime de 51,8 km, suma de 1,82 miliarde de lei, inclusiv pentru drumul de legătură cu Târgu-Mureș. Aceasta va duce la terminarea lucrării începută în 2014, până la 31 decembrie 2019, permițând astfel șoferilor ca drumul de la Târgu-Mureș la Câmpia Turzii să fie parcurs în doar 36 de minute, față de 63 de minute pe E 60.

Iată, au trecut de atunci doi ani și situația nu s-a schimbat. Tot de doi ani, cu pornire din Ungheni, constructorii au dat în folosință, totuși, un tronson de 12,7 km. Din păcate, situația a rămas neschimbată, și nimic nu s-a mai finalizat în plus. Constructorii lucrează la niște noduri, dar traseele autostrăzii rămân în ceață.

Acum s-a schimbat Guvernul, s-a schimbat ministrul, care chiar ne-a vizitat zilele trecute. Promisiunile curg din nou, dar speranțele sunt așa cum le știm. Ceea ce nu înțelegem noi este cum e posibil și din ce motive, din această ecuație a urmăririi lucrărilor și asumării răspunderii la aceste obiective de interes național, realizate din bani publici, sunt excluși conducătorii județului pe raza căruia se desfășoară ele, și îndeosebi Prefectul ca reprezentant al Guvernului? Iar dacă se vede de atâția ani că sistemul nu merge, de ce nu este schimbat, și care ar fi motivele care ne fac pe noi, românii, să nu beneficiem de avantajele autostrăzilor, care împânzesc Europa de la un capăt la altul? Într-adevăr, ceva e putred, nu în Danemarca, ci în România!

  • Emil Bora - January 19, 2020, 9:05 pm

    Ioane ai mare dreptate, dar din pacate asta nu schimba cu nimic situatia deplorabila din tara. Si la noi in Salaj asteptam sa urneasca cineva din loc lucrarile pe autostrada Transilvania si Centura Zalaului. Teama imi este ca generatia noastra nu va prinde fericitul eveniment !

    Te saluta cu drag fostul coleg,

    Emil Bora

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval