Creștinii care vor să trăiască zilnic și concret Evanghelia lui Iisus știu că una dintre dificultățile cele mai mari pe care le întâlnesc este practica iertării.
Iisus a fost foarte clar în această privință: “Iubiți pe dușmanii voștri, iertați pe cel care v-a făcut rău, rugați-vă pentru prigonitorii voștri” (cf. Mc 11,25; Mt 5,44.45; Lc 6,27-28.35-37).
Iertarea cerută de Iisus, de șaptezeci de ori câte șapte (cf. Mt 18,22), adică mereu reînnoită față de cel care face răul, este apogeul legii iubirii aproapelui, și trebuie să fie recunoscători evreilor care, întemeindu-se pe Scripturile din Vechiul Testament, judecă această iertare uneori imposibilă pentru noi, bărbați și femei, imposibilă ca iubirea față de dușman.
Astăzi asistăm chiar la o lipsă de respect și de pudoare, când mai ales jurnaliștii întreabă victimele dacă îi iartă pe cei care le-au făcut rău. Ca și cum iertarea ar coincide cu o declarație verbală făcută public și dată ca o mărturisire de bunătate sau un răspuns dur, în ambele cazuri în favoarea telecamerei... Însă mi se pare că, creștinii nu înțeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu cererea lui Iisus.
Înainte de toate, iertarea nu poate să fie uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie recunoscut și judecat ca atare, deci, nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când răul este involuntar; în schimb, atunci când răul provine din acte responsabile, din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei limbi, atunci scuzele nu merg.
A scuza ar însemna în acest caz a face din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să știe. Nu, există acte rele care nu sunt scuzabile și nu trebuie să fie acoperite cu explicații psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect responsabil. Acționând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face victima chiar complice.
Așadar, aceasta nu este calea iertării, chiar dacă apare drept calea mai ușoară și scurtă. Vladimir Jankélévitch a scris pagini pătrunzătoare și convingătoare despre “impardonabil” care sunt esențiale pentru a înțelege harul și iertarea scumpă. În schimb, iertarea trebuie să afirme mereu adevărul și nu trebuie să se oprească într-o regiune cețoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.
Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie de un drum lung și de mult timp. Este nevoie de luni și chiar ani pentru ca iertarea să devină un act cu adevărat uman și, prin urmare, creștin. Dacă unul îmi face rău care mă rănește profund, înainte de a-i spune: “Te iert”, trebuie să învăț să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanșă sau o răzbunare.
Uneori, pentru a ne dezarma este necesară o distanță, sau a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este nevoie să ne mărturisim nouă înșine că, deocamdată, nu pentru totdeauna, este imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiția creștină, și în căsătorie și mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanța și a ne despărți este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.
O persoană are mereu dreptul și chiar obligația de a se apăra nu cu violența, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu tăcerea și distanța, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este imposibil. A ierta mereu și imediat poate să fie și o ispită de orgoliu și de protagonism spiritual: sunt așa de bun încât iert!
Să nu se uite că Iisus pe cruce, adresându-se călăilor, n-a spus: “Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: “Tată, iartă-i!” (Lc 23,34). Cu umilință a cerut Tatălui să ierte, încredințând Lui actul radical al iertării al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare, dificilă, și când are loc este o adevărată minune, o acțiune a Duhului lui Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.
