Pentru faptele noastre rele, există în justiția contemporană un termen de prescripție de 10 ani, termen după care redevenim “curați ca lacrima”. Ce ne facem însă cu meritocrația, dar și cu atenția noastră pentru faptele bune ale semenilor noștri? Nu există oare nicio sancțiune, măcar morală dacă nu și de altă natură, că indiferenți nu vom putea rămâne mereu?
Studiul istoriei ne poate face să redescoperim că există o tradiție milenară, astfel încât “nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită!”. Acum 2.000 de ani, un general roman câștigase o importantă bătălie în lupta cu dușmanii de atunci ai Imperiului Roman. Răsplata și recunoștința semenilor lui nu s-a lăsat așteptată: la întoarcerea acasă, a fost arestat și executat, în regim de urgență. Astfel de exemple de aplicare a regulilor concrete de “prescriere repetată a faptelor bune” vom găsi mereu în istoria umanității.
Să ne mai mirăm atunci că și în zilele noastre meritocrația și cultivarea valorilor morale sunt mai mereu ignorate și marginalizate, așa precum se întâmpla și acum 2.000 de ani? Ar însemna să dăm dovadă cel puțin de naivitate și ignorare repetată a acestor tradiții și practici milenare - în legătură directă cu o străveche constatare a înțelepciunii populare, care ne spune că “Recunoștința semenilor noștri este floare rară” - floare însă pe care avem datoria morală să nu o lăsăm să dispară!
