NICOLAE IORGA, DESPRE CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Distribuie pe:

Istoria românilor este dominată, la sfârșitul veacului al XVII-lea și primele decenii ale celui următor, de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice și culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor țării, el a reușit să se mențină în scaunul domnesc și să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european, ca și într-unul de luptă împotriva jugului otoman.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, așa a existat și una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebește însă de celelalte epoci, prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci.

Implicațiile războiului austro-turc (1673-1699) și ruso-turc (1711) au atras în calculele diplomației europene și popoarele din estul și sudul Europei. Într-o asemenea conjunctură, în care marile puteri răsăritene își disputau hegemonia lor pe câmpurile de luptă, micile popoare din răsăritul Europei, cum era și poporul român, nu puteau supraviețui decât adoptând o diplomație foarte abilă. Această realitate a înțeles-o și a influențat-o, de la începutul domniei sale, Constantin Brâncoveanu, prin adoptarea unor metode noi în politica sa față de vecinii puternici, reușind să păstreze semiindependența Țării Românești, un sfert de veac, și să mențină poporul român în atenția marilor puteri care decideau atunci soarta lumii.

Sfântul domnitor Constantin Brâncoveanu era, cum îl caracterizează cronicarul, „cu daruri vrednice împodobit", a îngrijit țara cu „adâncă pricepere și înaltă priveghere", „cu blândețe și răbdare", izvorâte din „înțelepciunea și multa bunătate" pe care i-o dăruise Dumnezeu.

După cum îl caracterizează Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu„a știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Și, în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate «locurile sfinte», el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu" (N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 51-52).

Iată ce cuvinte elogioase are Nicolae Iorga la adresa Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu. Cu toate greutățile întâmpinate și cărora a trebuit să le facă față cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare și cu înțelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi românești. Dar, mai presus de toate, el și-a încununat fruntea, a lui și a celor patru feciori și a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic și dregător, unchiul soției sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în fața călăului.

Lasă un comentariu