Perioada care a trecut de la aderarea României la Uniunea Europeană o pot caracteriza, cel mai bine, printr-un celebru fragment eminescian: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă".
Pentru mine aderarea a reprezentat un moment extrem de important al istoriei noastre, momentul în care pe cerul României a apărut o stea nu numai luminoasă, dar și călăuzitoare. După mai mult de zece ani, îmi dau seama că ne-am apropiat prea puțin de lumina și călăuza acelei stele.
Renunțând la metafore, trebuie să spun răspicat că cei peste zece ani au adus multe avantaje României și cetățenilor săi.
Ne-au inclus în circuitul european și mondial de valori, probabil ne-au salvat și integritatea teritorială, dar nu am făcut saltul pe care-l speram, acela de a reduce decalajele de dezvoltare până la nivelul la care cetățenii români, deveniți cetățeni europeni, s-ar fi putut compara, de la egal la egal, cu alți cetățeni europeni din țările membre mai dezvoltate. Deși suntem membri egali și cu drepturi depline în UE, alții sunt și mai egali, cu drepturi și mai depline. După zece ani de la aderare, am rămas tot pe același loc în clasamentul european al dezvoltării și al nivelului de trai. Grav este nu numai faptul că suntem mai săraci decât toți ceilalți, ci mai ales faptul că nu ne putem depăși condiția, că am fost incapabili să ne ridicăm măcar cu o poziție pe parcursul celor doisprezece ani de europenizare. Vinovații de serviciu pentru această situație vor fi, ca de obicei, clasa politică, guvernul, de ce nu chiar paramentul și președinția.
Eurodeputatul Cristian Preda, la împlinirea celor zece ani în Uniunea Europeană, a făcut o analiză pertinentă a stadiului în care ne aflăm de la acel moment, pe care îmi permit să o citez: „Bilanțul economic e pozitiv: PIB-ul e aproape dublu, salariul mediu a crescut cu 66 la sută, banii primiți au depășit 25 de miliarde de euro etc. Politic nu stăm tot așa de bine, pentru că am ratat trei ținte pe care ni le-am fixat.
Prima dintre ele este cuprinsă în așa numitul Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV). Acesta a fost conceput în urma unui compromis care ne-a îngăduit să intrăm în UE, pe 1 ianuarie 2007. MCV privește funcționarea justiției. În urmă cu un deceniu, puțini erau cei care ar fi crezut că reforma acestui domeniu va dura atât de mult. Sunt, ce-i drept, instituții care și-au făcut treaba, în primul rând DNA. Schimbarea pe care o așteptam cu toții a fost însă încurcată de diverse majorități parlamentare toxice, fie prin blocarea ridicării imunității unor parlamentari, fie prin acțiuni care au dus la crize constituționale. Așa se face că MCV a ajuns să includă recomandări precum numirea unui Avocat la Poporului neutru sau realizarea revizuirii Constituției prin consens, nu prin tirania majorității. Atitudinea guvernelor a fost oscilantă: unele au vrut să asigure depolitizarea justiției, altele nu. MCV a rămas.
A doua țintă e Schengen. Intrarea în spațiul numit astfel nu este ceva la fel de «revoluționar» precum ridicarea vizelor. Dezbaterea a devenit însă aprinsă din clipa în care accesul ne-a fost refuzat, deși am realizat condițiile tehnice solicitate. Comisia Europeană a spus, încă din 2011, că ar trebui, atât noi, cât și bulgarii, să fim primiți, dar în Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI), a fost mereu cel puțin o voce contra. Guvernele din Olanda, Germania sau Finlanda au condiționat accesul la spațiul Schengen, de ridicarea MCV, considerând că, în absența unei justiții funcționale, libertatea de a circula fără control de identitate poate fi un risc. La București s-a negat, uneori vehement, relaționarea Schengen cu MCV. Atacurile teroriste au încurcat și ele lucrurile, au dus la suspendarea parțială a acordurilor referitoare la libera circulație, iar criza migranților a schimbat percepția asupra frontierelor externe.
Al treilea eșec privește zona euro. Inițial am spus că vrem să adoptăm moneda comună în 2014. La un moment dat, programele cu FMI erau justificate ca o condiție prealabilă a aderării la ERM- II, (Mecanism European al Ratelor de Schimb), pas absolut necesar pentru oricine vrea să adopte euro. Din 2007 încoace, șapte noi țări au făcut pasul: Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia și cele trei țări baltice. Între cele din urmă, Estonia a devenit exemplu, fiindcă a adoptat euro în plină criză economică. La noi, dificultățile economice au fost folosite drept motiv pentru amânare. La un moment dat, s-a zis că ținta ar putea fi 2019. Acum, părerea generală este că nu-i bine să fixăm o dată. Partidele s-au mulțumit să afișeze o retorică foarte prudentă. Recent, ele au descoperit riscul asociat unei autoexcluderi. Este vorba de proiectarea unei Europe cu două viteze, ceea ce din punct de vedere politic ar putea însemna buget și parlament doar pentru zona euro.
Ratarea celor trei obiective politice are consecințe. Cea mai însemnată privește relația românilor cu Uniunea. Nu toată lumea s-a obișnuit cu ideea că suntem parte a întregului. Unii se percep și acum ca străini de Europa. Cutare sau cutare lider politic se întreabă: «Ce va zice UE?» ca și când România n-ar fi un fragment din identitatea europeană. Una aflată, de altfel, în mișcare. După noi și bulgari n-au mai intrat în UE decât croații. În schimb, britanicii au decis să iasă. Suntem tot mai mult parte a unui întreg, a deliberării comune. Lucrul acesta se vede prin interesul pe care-l manifestăm pentru ce fac ceilalți europeni și arată că acum suntem diferiți de românii de ieri, de ceea ce eram înaintea aderării. Europa nu mai e doar o aspirație, un model, un ideal, e o certitudine, o realitate din care facem parte."
Uniunea Europeană reprezintă azi, pentru România, același lucru pe care l-a reprezentat dintotdeauna după aderarea din 2007. Parafrazându-l pe marele nostru scriitor Marin Preda, putem spune că: „ Dacă UE nu e, nimic nu e!"
Ceea ce ar trebui să reținem este că, în actualul context intern și internațional, aderarea la UE este, de departe, cel mai important pilon de susținere și de speranță pentru un viitor sigur. Este cea mai reală șansă pe care o avem, nu numai de a ieși din zona subdezvoltării la nivel european, dar și de păstrare a integrității teritoriale. Avem, deci, mari șanse pentru un viitor cert, dar transformarea acestor posibilități în realitate vie depinde în foarte mare măsură de noi, de clasa noastră politică, care trebuie să devină mai conștientă de răspunderea pe care o are față de destinul românilor, al României.
