Am văzut că, dacă cuplul regal Carol I și Elisabeta n-au avut descendenți, potrivit Constituției, tronul țării i-a revenit lui Ferdinand, fiul mai mic al fratelui regelui, Leopold. Încă din copilărie, Ferdinand primește în familie o educație aleasă, apoi la gimnaziu, liceu și facultate. La terminarea liceului este numit locotenent la un regiment de gardă; ca militar parcurge grad cu grad, până la gradul de General de Corp de Armată. Cursurile universitare le începe la Universitatea din Tubingen, unde, ca o curiozitate, în primii doi ani de studii urmează și cursurile despre comunism, socialism și despre mișcarea muncitorescă. Problabil că acest lucru a avut influență asupra sa atunci când a ajuns rege: a cerut guvernului să elaboreze o legislație privitoare la amnistierea unor „delicte politice" și, pe 4 iunie 1922, a aprobat Decretul de amnistie a greviștilor din 1920, condamnați de Tribunalul Militar la mulți ani de pușcărie.Tot sub această influență s-ar fi aflat și când a fost primul șef de stat, care, în luna mai 1924, a efectuat o vizită informativă la Biroul Internațional al Muncii, organism al Societății Națiunilor de la Geneva, creat pentru apărarea drepturilor muncitorilor. După ce Ferdinand îi face mai multe vizite unchiului său, se stabilește definitiv în România, începând cu data de 19 aprilie 1889. De la bun început, regele Carol I i-a pregătit prințului moștenitor un program de activități complex și variat, pentru cunoașterea problemelor țării și pentru familiarizarea cu activitățile administrative din ministere și instituțiile centrale. La scurtă vreme de la stabilirea în țară se îndrăgostește de domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, Elena Văcărescu, dragostea fiind profundă și reciprocă. Pentru a înnăbuși aceste sentimente, prințul este trimis în Germania, la părinți, pentru o perioadă mai îndelungată de timp, iar Elena a fost concediată, cu toată opoziția reginei. Relațiile au continuat prin corespondență, până ce inima lui Ferdinand s-a legat de cea a Mariei, zisă Missy. Maria era fiica ducelui Alfred de Edinburgh. Cei doi tineri formau o pereche potrivită, acceptată de părinți și familiile influente ale Europei, așa cum se cerea în acele vremuri. În vara anului 1891 au început pregătirile de nuntă cu formalitățile necesare: lista nuntașilor, locul de organizare, religia în care vor fi botezați și crescuți copiii, obținerea dispensei de la Vatican pentru casătoria unui catolic cu o protestantă ș.a. Cu atâtea pregătiri și formalități, nunta a avut loc abia în iarna dintre anii 1892-1893. În cei 25 de ani de așteptare, pentru a schimba titlul de Moștenitor al Coroanei cu acela de rege, Ferdinad a desfășurat o activitate intensă, mai ales în domeniul militar: în 1901 participă la manevrele armatei austro-ungare, ocazie cu care este primit și are discuții cu Împăratul F.Joseph, participă la funeraliile reginei Victoria, unde are întâlniri cu distinși oameni politici și cu militari cu grade înalte. În anul 1913, în calitate de comandant al armatei, participă la al Doilea Război Balcanic, despre care el scria „este un război fără vărsare de sânge, bulgarii refuză să se bată cu noi." În preajma Primului Război Mondial se afla la Berlin, unde ia cunoștință de pregătirile armatei, face apoi același lucru cu ocazia vizitei în Rusia. În timpul ce-i rămânea liber se retrăgea în bibliotecă. De familie și educația copiilor: Carol, viitorul rege Carol al II lea (n. 1893), Elisabeta (n.1894), Mărioara (n.1899), Nicolae (n.1901), Ileana (n.1908) și Mircea, (n.1912), nu se ocupa decât foarte puțin, lăsând aceste lucruri în grija Mariei. La 28 iunie 1914 se întâmplă tristul eveniment, care va fi folosit ca pretext pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial: în timpul vizitei la Sarajevo, arhiducele Austriei, Franz Ferdinand, este asasinat. După o lună, la 28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei și începe să-i invadeze teritoriile. Pe plan mondial începe o regrupare a țărilor în două tabere ostile. România își declară neutralitatea, dar rămâne în expectativă militară. Regele Carol I, în privința participării la război avea păreri care nu coincideau cu cele ale poporului român. Doi ani au durat discuțiile pro și contra referitoare la participarea la război. Regele Carol I s-a stins din viață și s-a urcat pe tronul țării Ferdinand I. Acesta convoacă pentru un Consiliu de Coroană pe fruntașii țării, în ziua de 14 august 1916; era „ziua și ceasul dezlegării", cum bine a definit-o O. Goga. Dezbaterile au fost aprinse, părerile împărțite, dar balanța a înclinat în favoarea participării la război alături de țările Antantei. Această hotărâre a fost și pe placul regelui Ferdinand, care a încheiat Consiliul, zicând „ Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi, am încredere în iubirea de neam a întregii țări. Domnilor, cu Dumnezeu înainte!". A doua zi, pe 15 august, Ferdinand semnează Proclamația către țară și un ordin mobilizator către ostași. Pe 27 august, România se alătură țărilor din Antantă și intră în război împotriva Puterilor Centrale. Momentul era așteptat de acestea, care, printr-un contraatac conjugat al turcilor, bulgarilor și germanilor, organizat de Falkanhayn și feldmareșalul Mackensen, scot armata română din luptă, deoarece rămăsese fără sprijinul promis de ruși. Doar în câteva luni, pe 6 decembrie, nemții intră în București și ne impun o pace deosebit de înrobitoare. Prin această pace nemții intră în posesia unui teritoriu deosebit de bogat în resurse minerale și le este deschisă calea să înainteze fără opreliști spre răsărit. Era o lovitură neașteptată dată blocului țărilor din Antantă.
Țara întreagă trecea printr-o perioadă deosebit de critică. Guvernul și Casa Regală s-au refugiat la Iași. Așa i-a fost dat lui Ferdinand să trăiască în toamna anului 1916, una dintre cele mai cumplite drame, dar care, în calitatea sa de rege, și-a asumat responsabilitatea dezastrului, dar și sarcina de a scoate țara din impasul la care ajunsese. Familia regală, Ferdinand și Maria, sunt în permanență în mijlocul ostașilor, pe care îi mobilizează prin îndemnuri patriotice și promisiuni, pe care apoi, la sârșitul războiului, le și respectă. Ferdinand se ocupă intens de reorganizarea și dotarea armatei, un ajutor prețios primind din partea Franței prin generalul Mathias Berthelot. Anul 1917 este anul când renaște țara și, odată cu ea, și armata română, care, în lunile iulie - august, se avântă în luptele victorioase de la Mărăști, Oituz, Panciu și Mărășești. Acestea vor fi ultimile bătălii în care am mai avut sprijinul și din partea armatei țariste. Victoriile obținute de armata română în vara anului 1917 au avut darul să oprească înaintarea forțelor Puterilor Centrale la est de Carpați. Armata noastră nu a putut beneficia de avantajul creat prin aceste victorii, deoarece în Rusia a apărut suflul „revoluționar", care repede a cuprins și armata. Oastea țaristă bolșevizată se retrăgea în mare debandadă de pe front, fraterniza cu trupele nemțești, comandanții nu mai aveau niciun control asupra oștii. În acest context, guvernul nostru a fost nevoit să încheie armistițiul de la Focșani. În această perioadă de liniște aparentă, nemții și aliații lor pregăteau un mare atac spre răsărit, dar din luna iulie 1918, ofensiva germanilor se va transforma în ofensiva țărilor din Antantă, cărora li s-a alăturat cu toate forțele și armata română, care a luptat cu eroism până la dezrobirea completă a teritoriilor românești: Basarabia, Bucovina și Ardealul, aflate de secole sub stăpânire străină. Au urmat anii 1918 - 1920, în care regele Ferdinand este prezent pe toate fronturile deschise de armata română pentru dezrobirea Ardealului. În această măreață operă a avut-o mereu alături pe regină și nu numai. A avut alături întregul popor român din România Mare, proaspăt născută, chiar sub ochii săi. La 27 iulie 1919, regele Ferdinand și regina Maria se aflau pe malul Tisei pentru a „trece în revistă" oștirea română, care tocmai alungase de pe teritoriul românesc armata bolșevizată a lui Bela Kun. La sfârșitul războiului, regele nu și-a uitat marea promisiune facută oștirii, aceea de a le da pământ. La 13 iulie 1921 este votată reforma agrară. În baza acestei legi au fost expropiate 6.008.098 ha, adică 60% din cele 9.242.930 ha cât reprezenta suprafața marilor moșii. Prin această reformă au fost înființate 1.500.000 noi gospodării țărănești. O altă mare realizare a fost aceea a adoptării unei noi Constituții, sancționată de regele Ferdinand în 28 martie 1923. Regele nu și-a uitat nici cea mai importantă promisiune, de a fi „UN BUN ROMÂN". A rămas, dintre toți regii ajunși pe tronul țării, cel mai bun român, chiar mai bun chiar decât unchiul său, regele Carol I. A ales țara care l-a vrut și iubit ca rege, intrând în conflict deschis cu familia germană și cu patria natală. Comportamentul acestuia a fost influențat în mare măsură și de modul cum a înțeles și a aplicat sfatul primit din parte marelui savant N. Iorga, pe care i l-a dat în anul 1915, cu ocazia prezenței regelui la lucrările Academiei Române, când îi spunea: „ NU UITA NICIODATĂ CĂ UN REGE TREBUIE SĂ FIE ÎNTÂIUL SERVITOR AL STATULUI ȘI DE ACEEA POPORUL POATE CERE CA EL SĂ FIE PILDA ÎN ÎNDEPLINIREA DATORIILOR SALE ". Cum de nu-l mai avem pe Iorga printre noi, că de șefi de „stat" nu ducem lipsă.
