În luptă, la Jiu...
„Eu rog pe bunul Dumnezeu, în tot timpul, ca să vă apere de a fi victime. Eu rog pe bunul Dumnezeu, în tot timpul, pentru toți ai țării mele, însă îi cer prea mult și-i este imposibil de a feri pe toți. Învingători să vă mai văd odată și întotdeauna. Eroi. Eroi să fiți" (Scrisoare a Cătălinei Toderoiu către sublocotenent G. Nicolescu, comandantul companiei unde a luptat fratele-erou al eroinei).
Când clopotele bisericii din Vădeni au început să bată, ca urmare a faptului că România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, localnicii au înțeles, în frunte cu Cătălina Toderoiu, că o eventuală „rupere" a trecătorii Jiului, de către armata Puterilor Centrale, ar însemna, pur și simplu, mai ales că forțele germano-bulgaro-otomane conduse de generalul Mackensen aveau să forțeze linia Dunării (la 1 sept. 1916), o iminentă și catastrofală ocupare a Munteniei, Olteniei și, ceea ce se va și întâmpla (la 23 nov. 1916), pierderea Capitalei, a Bucureștiului. Momentul istoric, de mare încărcătură emoțională, a generat în inima Cătălinei ecoul sfânt al clipei unice, de neratat, de a se ridica, cu o tărie rar întâlnită în operațiunile militare ale lumii, pe acel piedestal al nemuririi de pe care, din iubire de Dumnezeu și de neam, a sfidat și frica și moartea! Numai așa se explică de ce, cu o astfel de înflăcărare în pieptul ei de cercetașă (adică de infirmieră la spitalul improvizat la liceul din Tg. Jiu), s-a îngrijit cu sârg de militarii răniți și, scriindu-i fratelui său aflat pe front (caporalul Nicolae, din Batalionul II), îl înștiința de nădejdea „ca în curând să ne vedem cu toții laolaltă într-o Românie Mare!"
În cele din urmă, cu gândul de a pleca mai repede voluntară pe front, și-a contactat fratele în toiul luptei de la muntele Scorușelor și, cerându-i permisiunea de a-i fi alături în război, i-a spus răspicat lt. Bălcescu: „Nu mă tem de moarte!"... Însă dorința ei, raportată comandantului companiei (G. Nicolescu) chiar de fratele Cătălinei, a fost respinsă categoric. În această situație, cutezanța devenindu-i și mai aprigă, Cătălina s-a implicat activ în bătălia de la Podul Jiului (oct. 1916), contra germanilor, strigând gorjenilor să nu se teamă („alergați și puneți mâna pe arme și să luptăm"), cărând gloanțe cu fusta către soldați și salvând viața la 3 soldați răniți și căzuți în apa Jiului...
Apogeul dârzeniei l-a atins, însă, când fratele său a căzut, eroic, în luptă! Fiindu-i alături, în plin șuierat de gloanțe, Cătălina și-a luat fratele în brațe și, sărutându-l cu credința că Dumnezeu ne va învia pe toți cândva din morminte, i-a spus: „La revedere, frate!"... Apoi, i-a săpat mormântul chiar pe locul unde fusese ucis, i-a aruncat pământ peste sicriu și a pus un semn de recunoaștere. Și, luându-i armamentul și casca, a plecat la comandantul campaniei, pentru a se înrola în locul fratelui erou, în aceeași companie! A trecut peste voința col. Obogeanu, care i-a respins intenția neobișnuită, ajungând în cele din urmă la col. Neagu. Acesta a dat ordin col. Coandă să o primească, în Batalionul II, punând-o chiar sub comanda lt. Gheorghițoiu (comandantul fratelui său).
„Înarmată" cu o astfel de îndrăzneală, nemaipomenită, Cătălina a depășit „barierele" naturii firii și, îmbrăcând haina ostășească și toate cele, a primit botezul sângelui, în lupta cu germanii, fiind transportată, pe targă, la spitalele din Filiași, Craiova și București. Din „marșul" ei spre a fi combatantă pe front, început cu îndemnul către soldați „Trageți. Nu vă uitați, că ne ia(u) nemții țara!", Cătălina nu avea să mai fie oprită nici de teama ocupării germane a Bucureștiului, nici de durerile rănilor sale la picioare, coapsă și umăr... Și, din nou, a pus mâna pe armă!
Două pilde de eroism
„Nu aveți tunuri, nu aveți mitraliere, dar aveți inimă de român! Să arătați lumii întregi că mergeți la moarte cu pieptul deschis, fără apărare, luptând pentru civilizație și pentru îndeplinirea idealului de veacuri al neamului românesc!" (Generalul Ioan Dragalina, Cuvânt către soldați).
Generației de azi, smulgându-i-se ideologic (din mentalitate) fiorul firesc al iubirii de Țară și Popor, cu siguranță că îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să înțeleagă cum de este posibil, într-o lume tot mai „progresist"... dezumanizată, ce înseamnă să uiți de sine și, precum eroii Ioan Dragalina și Cătălina Toderoiu, să trăiești doar ca să îi poți vedea, apărați de opresori și vindecați, pe cei din același neam! Ei bine, stimați cititori, întâlnirea celor doi eroi a fost cu putință în contextul în care comandantul Corpului de Armată I, generalul Dragalina (1860-1916), a observat că o ființă costelivă, Cătălina, îi îngrijea, cu mâinile și obrajii înroșiți de frig, pe soldații români răniți. Și, întrebând-o cine este, Cătălina a răspuns: „Sunt infirmier voluntar... Țara este în primejdie... Nu m-a lăsat inima să stau deoparte!". La auzul acestor cuvinte, adânci și mișcătoare, generalul Dragalina i-a cerut șoferului să îi aducă mantaua și, așezând-o pe umerii ei, a spus: „Bravo, copila mea! Ești o adevărată eroină!"...
De atunci, eroii de la Jiu vor ajunge, admirându-se reciproc, să se reîntâlnească la spitalul din Tg. Jiu, unde Cătălina a mers, cu evlavie, să îi dea cuvenitul „onor" bravului nostru general. S-au revăzut, acolo, două glorii sub faldurile unei singure țări - România! Apoi, cu firească bărbăție, generalul-erou va pleca dintre noi, spovedindu-se și împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, de pe patul spitalului regal din București! Ultimele sale cuvinte, în prezența celor doi fii ai săi, au fost: „Cornele, îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Să le spui că am murit cu ei în gând!"...
Alo, Banat! Se aude?
(Va urma)
