Barbu Lăutaru (pseudonimul lui Vasile Barbu, n. 1780, Mereni, raionul Anenii Noi, Republica Moldova - d. august 1858, Iași, România), urmaș al unei vechi familii de lăutari, a fost un muzician de faimă legendară. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, a fost unul dintre cei mai importanți cântăreți populari români. Prin creația și felul lui de interpretare, a contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient și Occident.
Cel care l-a transformat în personaj a fost Vasile Alecsandri, care i-a dedicat o poezie ulterior pusă pe muzică, preluată și reorchestrată în diferite variante - din Moldova, până în Țara Românească. Datorită acestui cântec, Barbu Lăutaru a devenit foarte cunoscut, faima ajungându-i până în zilele noastre: “Eu sunt Barbu Lăutarul,/ Starostele și cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii.// Of, of, of mi-aduc aminte/ Of, of, of că mai-nainte,/ Niciun chef nu se făcea/ Fără astă cobz-a mea.// Dar acu amar mi-e mie/ De când lumea-i pe nemție/ Nu mai am în lume glas/ Și pe uliți am rămas.// Dar să știți c-am fost odată/ Vocea lumii desfătată/ Și-nchinați câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar”.
S-a născut ca rob, sclav țigan, pe moșia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iașilor, în anul 1780. Era fiul Glafirei Stan și al violonistului Ioan “Scripcariul” Stan. Dintr-o familie greu încercată, cu mulți frați, tânărul Vasile a căutat o viață mai bună. Și a găsit-o în Biserică. Acolo a învățat să cânte și altceva decât cântece de lume. S-a pregătit în una din numeroasele școli de muzică bisericească din capitala Moldovei. După absolvire, a fost numit cântăreț bisericesc la Biserica “Sfântul Ioan Gură de Aur” sau “Zlataust”, așa cum era cunoscută în epocă. Cu toate acestea, Vasile Stan rămânea rob al moșierului Drăgulici. Singura posibilitate de eliberare a lui era răscumpărarea bănească.
În anul 1804 a devenit staroste al primei bresle lăutărești din Principatul Moldovei și conducător al tuturor lăutarilor robi din acest stat. Din acel moment, a colindat cu taraful său toată țara, astfel încât, în anul 1808, a strâns din cântat suma de bani prin care și-a dezrobit întreaga familie. Era țigan liber și celebru, nicio nuntă sau petrecere boierească cu ștaif neputându-se organiza fără să fie chemat și Barbu Lăutaru. Devenise un fel de vedetă a epocii sale.
La Iași, dar și la București, avea trecere la Curtea domnească, mai ales pentru faptul că domnii fanarioți erau atrași de sunetele sale orientale. În Moldova, domnitorul Grigorie Ghica i-a dat ca ucenic chiar pe un membru al familiei sale. Apoi, în anul 1814, boierii Dumitru Plaghino și Costache Pantazoglu, trimiși de Scarlat Calimah-Vodă la Chișinău, au fost însoțiți de taraful lui, acolo fiind auzit de înalta societate rusească.
Deși nu ne-am putea imagina ce pot avea în comun un mare compozitor clasic de filieră germană - Franz Liszt și un lăutar din Țările Române - Barbu Lăutaru, între cei doi a existat o mare prietenie și admirație. S-au întâlnit la Iași, în casele boierului Alecu Balș, într-un fel de prim teatru din capitala Moldovei. Călătorind spre Rusia, celebrul compozitor a poposit la Iași, unde boierii Balș și Beldiman au dat în cinstea lui o recepție, la care au fost invitate toate personalitățile ieșene. Firesc, nu puteau lipsi Barbu Lăutaru și micul său taraf.
Compozitorul occidental a dorit să încânte publicul din Moldova cu una dintre vestitele sale alcătuiri, iar evenimentul a rămas notat în una din cronicile vremii: “Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Începu cu un preludiu, apoi, sub îmboldirea inspirației lui extraordinare și a încordării nervilor săi, improviză un marș unguresc al cărui cântec lung și melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Era în adevăr prea frumos. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.
Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul, zicându-i în franțuzește: E așa de frumoasă, stăpâne, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ți-o cânt și eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primește.
Lăutarul se întoarse către taraful său și după ce puse scripca la gât, începu a cânta marșul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obișnuite. Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvizațiunea pianistului ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată, și pe care poate o și uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanțele și uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.
Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu șampanie, i-l întinse, zicându-i: «Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, și tu ești mai mare decât mine!».” Aceasta a fost o întâlnire a Orientului cu Occidentul.
Barbu Lăutaru a devenit mai cunoscut la București, decât la Iași. Aici și-a trăit a doua parte a vieții sale. Tot aici s-a împrietenit cu starețul Mănăstirii Sărindar de București, Iosif Naniescu. Într-una dintre scrisorile sfântului mitropolit, ni se dezvăluie o relație foarte caldă. Iosif Naniescu îi scrie lui Barbu următoarele: “Îți aduci aminte cum, în Duminica Luminată, în prag de seară, îmi cântai «Nu mă pedepsi, stăpâne?» Nu am uitat acele frumoase vremi”.
Anii au trecut, starețul Iosif a fost numit mitropolit la Iași, iar Barbu a rămas la București. În ultimii ani, bătrân și bolnav, acesta se afla în mare mizerie. Vestea stării sale a ajuns până la Iași, la vechiul său prieten. De aceea, mitropolitul Iosif a trimis pe arhidiaconul său, părintele Varlaam, care l-a adus pe Barbu Lăutaru și l-a așezat, mai întâi, în casele de la Biserica “Sfântul Lazăr”. Aici I s-au asigurat toate cele necesare. Însă o altă biserică îl chema. O biserică ce i-a mângâiat, cândva, tinerețea. De la Biserica “Sfântului Ioan Gură de Aur - Zlataust” a plecat, tot aici s-a întors. Și aici a rămas pentru vecie, până la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.
Barbu Lăutaru nu este o poveste, ci o mare personalitate. A fost unul dintre cei mai importanți cântăreți populari români. Prin creația și felul lui de interpretare, a contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient și Occident. A îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale și ale romanței rusești. A vrăjit inimile tuturor acelora care l-au ascultat, vreme de o jumătate de veac. Și ne vrăjește, încă, până astăzi.
(Sursa: doxologia)
