CONDIȚIA JURNALISTULUI DIN PRESA ROMÂNEASCĂ


Categorie: Editorial
|
19-03-2020
Nr: 53 (7.762)
|
Autor: TEODOR BURNAR
|

O publicație on-line al cărei nume e irelevant (pentru că posteritatea n-o va reține), face angajări. Nimic surprinzător până aici: la data scrierii acestor rânduri, e început de campanie electorală, prin urmare, trusturile de presă și orice alte oficioase de partid fac angajări pe bandă rulantă. “Fă-te frate cu dracul până ce treci lacul”, e o expresie neaoșă, perfect descriptivă a situației, dacă ne gândim că în mai ceva ca Titivillus, celebrul demon care dacă ar fi să-i credem pe scribii medievali, fură literele și cauzează erorile de tipar.

Ei bine, în mare foame de “jurnaliști” care să umfle pânzele vasului amiral “Partidul” respectiva publicație le propune eventualilor candidați la “mult râvnitul” post următoarele condiții de lucru: Program full time de la ora 8.00 la ora 18.00 (o săptămână), apoi de la 20.00 la 06.00 (în săptămâna următoare). Un weekend pe lună, în care sus-numitul lucrează (adăugat la sarcinile obișnuite anterior menționate). Weekend-ul, subliniază la interviu angajatorii, nu se recuperează. Atribuția principală de serviciu: monitorizarea posturilor de știri și publicarea de articole pe baza breaking news-urilor.

Mai pe românește, temerarul candidat la sublima postură de jurnalist român va sta zece ore pe un scaun, în fața unui televizor, cu nervii întinși la maximum, la vânătoare de “subiecte” efemere (Băsescu aruncă “nucleara”! Scandal în Parlament, Guvernul a fost decapitat, Apocalipsa financiară a început), timp în care, inevitabil se va pricopsi cu niscaiva boli profesionale, tipice condiției de sclav modern: scolioză, ulcer etc. Pentru toată această muncă fizică, de salahor, căci de jurnalist nu se poate numi, vor încasa “fabuloasa” sumă de 2.500 de lei (la care, completează triumfători angajatorii, scoțând asul din mânecă, se adaugă 300 de lei bonuri de masă). În total, puțin sub 600 de euro (!) pentru o muncă profund distrugătoare fizic, dar mai ales psihic, care nu-ți lasă niciun pic de loc de viață personală, dezvoltare intelectuală ori plăcere de a trăi. În fine, să acceadă la cornul abundenței, candidatul va susține o probă (neplătită) de o zi, pe care, dacă este nemulțumit de prestația sa o poate repeta. Evident, tot fără bani. Doar e masochist, nu-i așa, dacă acceptă să fie chinuit!

Privită din exterior, la 30 de ani de la revoluție, situația pe care o ilustrez mai sus poate părea un soi de efect al hybris-ului gazetăresc. Ziariștii s-au vândut prea ieftin după 1989, au abdicat inadmisibil

de la deontologie, prin urmare, subaprecierea lor acum este “o justă răsplată”.

Poate! Însă privită din interior, cu ochii omului care se apropie cu pași repezi, la o vârstă încă tânără, de un deceniu și jumătate de blestemată (și dulce) activitate jurnalistică, termenii pe care i-am expus anterior sunt zguduitori, și dau măsura exactă a jurnalistului român, după trei decenii de “libertate și democrație”.

Gândiți, probabil, că tabloul descris mai sus este singular și că situația din așa-numita presă românească se prezintă altfel. Vă asigur că nu. Așa cum scriam altundeva, cazurile de jurnaliști al căror salariu depășește 1.000 de euro, minimum prag al decenței în peisajul media românesc, sunt o raritate și, de cele mai multe ori, sunt dependente de situarea în polii regionali (București, Cluj), dar mai ales de “înregimentarea” la o televiziune portavoce politică. În rest, jurnaliștii cu ștate vechi (inclusiv cei din provincie unde situația este dramatică), sunt forțați să supraviețuiască făcând te miri ce, de la PR (public relations), adică purtători de cuvânt pentru personaje influente și firme sinistre al technical writing, dacă nu chiar să schimbe profesia și să devină, de pildă, ghizi turistici pentru străini dezorientați...

Atunci când până și salariile muncitorilor din construcții sau fast-food-urile țării depășesc (vizibil) insulta de 600 de euro, numită remunerația medie a jurnalistului (obișnuit) din România, este clar că asistăm la un declin, probabil implacabil, al acestei cândva nobile profesii.

Și mai e clar ceva. Că jurnaliștii cu demnitate și experiență, cei competenți nu vor accepta bătaia de joc de genul celei evocate aici. Vor ieși, probabil, cu regrete (sau cu ușurare!) din sistem, lăsând locul unor analfabeți funcționali cu diplome nule, expresii vii ale lozincii “Noi muncim, nu gândim!”, pentru care gramatica limbii române este o nebuloasă. Lor le este dat, iată, să scrie în “noua vorbă” ceea ce “oamenii de la butoane” decid că este dezirabil. Lor le este dat să propage mesajele care controlează și dirijează norodul, până la noi instrucțiuni.

Veți spune că sunt subiectiv și că îmi apăr “nevoile și neamul”. Poate. Numai că edificiul unei democrații, asemenea Parteonului grecesc, nu poate rezista atunci când cariatidele (suportul acestuia), plătite și tratate mizerabil, decid să emigreze sau să demisioneze.

Jurnaliștii și jurnalistele sunt tocmai aceste cariatide, bătute de vânt și ploi în încercări neștiute, colbăite de munca de teren, scuipate în față de nenumărați potrivnici care își închipuie că le dețin ca pe un obiect în colecția personală.

La Timișoara, acum 30 de ani, s-a murit și pentru o presă liberă. Trei decenii mai târziu, aservirea și neutralizarea presei românești prin metode de cenzură economică și psihică, aidoma celei evocate aici, este aproape desăvârșită.

“ A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit casa aceea și ea s-a prăbușit. Iar prăbușirea ei a fost mare” (Mt. 7,27).

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval