Condițiile mai mult decât modeste în care viețuia preoțimea noastră, la venirea episcopului Vasile Moga, a creat acestuia dificultăți enorme în silințele sale de a redresa această preoțime. Preoții ortodocși erau nevoiți să-și împartă veniturile cu preoții altor confesiuni, dându-le zeciuială, religia lor era disprețuită și declarată erezie și superstiții băbești, preoții persecutați, batjocoriți, aruncați în închisori și alungați din parohiile lor, cărțile lor cenzurate de iezuiți, umiliți de autoritățile statului, săraci, legați de glia pământului și de coarnele plugului. Moștenirea aceasta împovărată și de cele 19 puncte ale “Instrucției”, nu-i deschidea perspective trandafirii pentru viitorul cârmuirii. Ca om practic însă, a căutat, de nenumărate ori, pe căi confidențiale, să dea îndrumări preoților săi, temperând, ba, adeseori, chiar împotrivind ordinațiunile guvernului de la Cluj.
Cu prilejul intrării sale în “slujba arhieriei”, dă pastorala din 10 august 1811, stăruind în termeni părintești și duhovnicești asupra îndatoririlor pastorale ale preotului. Văzând că glasul lui nu prea are răsunetul dorit, episcopul repetă circulara în decembrie 1817, Nr. 635 în termeni mai drastici și poruncitor.
Cu privire la zidirile de biserici dispune ca acestea să se clădească în mijlocul satului, nu pe vârfuri de deal și numai după aprobarea organelor competente. (Circulara Nr. 482/1818, Nr. 400/1825, Nr. 211/1830, Nr. 54/1840). Dă ordin să se înlăture zidul despărțitor între bărbați și femei, iar Evanghelia și Cazania să se citească în mijlocul bisericii, ca să audă și femeile.
În vremea foametei din 1816-1817, episcopul dă dezlegare generală de post în temeiul canonului Sf. Apostoli 95. Oamenii “au slobozenie să mănânce brânză și ouă și lapte, ca să nu moară, dar numai într-acest an, mai mult nu”. “În locul postului de bucate, să țină postul cel mai plăcut lui Dumnezeu și să se lepede de păcate”. (Circulara din 10 și 25 februarie 1817).
În vremea epidemiilor, în special a holerei, episcopul sfătuiește preoții să cumpere leacuri din banii bisericii și să le dea bolnavilor “în ceasurile dintâi ale boalei, că întârziind nu mai folosesc nimic”, (Circulara Nr. 653/1818, 191/1825, 548/1828, 458/1831).
În vremea de secetă, îndrumă pe preoți să facă rugăciuni pentru ploaie (Circulara Nr. 170/1822), să cultive legume (Nr. 187/1816), să semene cartofi (Nr. 345/1822) și să facă magazine de bucate (Nr. 143/1825.)”. În biserici nimenea “să nu îndrăznească a mai cumpăra odăjdii și scule bisericești fără blagoslovenia protopopului”, iar odoarele și banii să nu se țină în biserică, pentru ca să nu se fure. (Nr. 5/1821, 275/1820, 208/1822). Cerând și primind aprobarea guvernului, episcopul introduce în biserici discul, “cu care gocimanul locului, umblând Dumineca și sărbătoarea, să se adune milă pe seama bisericii”. (1818, 1825, 1826). Introduce în biserici lădițe pentru danii pe seama invalizilor, văduvelor și a orfanilor. (Circulara Nr. 175/1825).
Episcopul plănuiește și înființarea unui fond pentru pensionarea preoteselor văduve. Face apel la preoți să contribuie la acest fond, ca “din camăta acelor bani să se dea pensii la preotesele văduve”. (Circulara din 4 ianuarie 1841).
De repetate ori, intervine episcopul la guvern și la Curtea din Viena în 1816, 1817, 1818, 1820, 1824, 1825, 1840 pentru scutințe pe seama preoților săi, cerând același tratament cu preoții altor confesiuni. Dar cererile lui rămân fără rezultat.
Referitor la efectuarea de colecte, multe inconveniente a îndurat episcopul Vasile Moga, cu nesfârșitele colecte impuse de guvern pentru satele și orașele pustiite de foc, de ape, de grindină și lăcuste, din Austria, Ungaria, Boemia, Galiția etc. Guvernul îi poruncea să poarte aceste colecte în toate bisericile, timp de șase luni, punând epitropii să stea la ușa bisericii și să adune bani de la credincioși, pe care apoi să-i verse la guvern.
Cunoaștem până acum 225 asemenea porunci. “Nu era Duminecă sau sărbătoare în care să nu circule aceste colecte la poporul nostru sărac, năpăstuit de foamete, de ciumă și de nevoile stării de iobăgie”, relata un document din acea vreme. Și ordinul guvernului era foarte aspru: “fătul sau un curator să stea afară cu un blidișel în mână. Mai întâi preotul, diacul, fătul, curatorii și biraele și fruntașii și după aceia, ceilalți să arunce câte-ceva acolo”. (Circulara Nr. 170/1822), iar oamenii să dea “cel mai puțin un zlot și jumătate de la fiecare sat, iar din satele cele mai bune 2, 3 și 4 zloți, prin osârdia norodului și a curatorilor, altmintrelea se va sili parohul a da acei bani, lenevindu-se lucrul”.
(Circulara Nr. 816/1820). Nu-i mirare, deci, că credincioșii nu mai puteau da contribuții suficiente și pe seama bisericii lor.
