Motto: „Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înșine nu îl putem da sub niciun pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru. (…) Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila și mai puțin" (Mihai Eminescu).
Înfrângerea Rusiei în Primul Război Mondial și prăbușirea țarismului au creat premisele unei renașteri naționale a românilor din Basarabia. În aprilie 1917 a fost creat Partidul Național Moldovenesc, iar în octombrie a fost proclamată autonomia Basarabiei, care avea Sfatul Țării drept organ legislativ. Inițial, liderii românilor basarabeni proclamaseră o Republică Democrată Federativă Moldovenească, în cadrul Rusiei. Apoi, sub influența unor cărturari ardeleni refugiați la Chișinău, precum Onisifor Ghibu, lucrurile au evoluat, iar Sfatul Țării a proclamat independența Basarabiei.
În 27 martie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu Regatul României. Această stare a durat timp de 22 de ani, până la 28 iunie 1940, când un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin, a fost adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și, după 48 de ore, Basarabia a fost ocupată de Armata Roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, dramatic, la vest de râul Prut.
De-a lungul vremii, sora Basarabie, cea „furată, trădată mereu" - cum ar spune poetul Dumitru Matcovschi - a găsit în marele gazetar Mihai Eminescu un apărător de excepțională forță. „În activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism și o putere de pătrundere fără putință de egalat. - scrie Vlad Pârău („Veghea", 2011) - Prin aceasta a devenit Eminescu omul total, nu doar al culturii române, cât al Ființei Românești. (...) El i-a atribuit, în articolele sale politice, o importanță majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei. Trăind între 1850-1889, simțea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut și Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părți (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv, de ruși, în 1812. A trăit unificarea țărilor române extracarpatice, sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu Războiul
de Independență din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei făcându-se cu scopul obținerii neatârnării față de Poarta otomană. Deși Rusia se obligase, prin Tratatul de alianță militară, să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câștigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiționând recunoașterea Independenței României de re-anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea.
Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă (cu predilecție în „Timpul"), Eminescu dă naștere unor argumentații de excepție, însă, în primul rând, pornește de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor, timp de mai bine de patru secole, din sec. al XIV-lea și până într-al XVIII-lea. Întemeietorul Țării Românești, Basarab I, reușește să unifice mare parte dintre formațiunile politico-statale de mai mici dimensiuni, de la sud de Carpați și până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut și Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâșiei de teren dintre Prut și Nistru, imediat lângă Dunăre și Mare. Astfel, ia naștere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Țări Românești din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămurește foarte bine acest episod: «Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I - n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Almașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme, Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. (...) După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv al dinastiei „primae ocupantis", a basarabilor. Deci, nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în „Descriptio Moldaviae".
Vedem, deci, că Basarabia geografică, «reală», cum o numește Eminescu, a aparținut mai întâi Țării Românești, pentru ca, în final, să facă parte din Moldova și să rămână pe veci și de drept a Moldovei, deși anexată, în disprețul dreptului, de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruși.
Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut și Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia), se explică printr-o neplăcută întâmplare cu rușii, de la începutul veacului al XIX-lea.
În urma Războiului ruso-turc din 1806-1812, în care Rusia ieșise învingătoare, încheindu-se Pacea de la București de la 28 mai 1812, Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I, pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanșa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. În mod evident, rușii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiți să lupte pe două fronturi. Iată, însă, că la negocieri, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile românești, în slujba înaltei Porți, dar jucând la două capete, îi trădează pe turci, stabilind noile hotare pe Prut în favoarea Rusiei, oferindu-le... Basarabia. Hărțile au fost falsificate de așa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat, până în Nord, la Hotin, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru. De atunci și până astăzi, s-a păstrat obiceiul instituit de ruși de a desemna prin numele de „Basarabia", Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals și expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuși, orice am înțelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Marile Puteri au închis ochii, și de atunci și până în zilele noastre s-a învățat Rusia să aibă drepturi „legitime" în teritoriul dintre Prut și Nistru. Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâștigatei Basarabii și s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretențiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înșine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru." (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila și mai puțin".
Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuiește faptul că, în contextul de față, problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc - constată același Vlad Pârău, argumentând cu încă un relevant citat eminescian: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român. (…) Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…) Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț; noi nu primim niciun preț. Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător".
