REFORMELE AGRARE (1945-1991)

Distribuie pe:

Totul a început în ziua de 6 martie 1945, când Regele Mihai I a semnat Decretul-Lege cu privire la organizarea ministerelor și numirea Guvernului prezidat de dr. Petru Groza, cu Ghe. Tătărăscu, vicepreședinte, Pătrășcanu la justiție, Ștefan Voitec la educație, Ghe. Dej la lucrări publice, Romulus Zăroni la agricultură, Preot Burducea la culte, Ion Ghe. Maurer la comunicații ș.a. Ca prime priorități ale guvernului Groza au fost stabilite următoarele: Continuarea războiului alături de armata sovietică, instaurarea administrației Guvernului român asupra întregii Transilvanii și Realizarea reformei agrare. În ceea ce privea războiul, acesta se apropia de sfârșit. Armata română lupta alături de puterile Antantei pentru eliberarea Budapestei și a Cehoslovaciei, țara era mobilizată cu toate forțele să sprijine armata. A doua problemă arzătoare era recuperarea Ardealului de Nord, înstrăinat prin odiosul Dictat fascisto-hitlerist de la Viena. La numai două zile de la instalarea sa ca șef al guvernului, Groza pregătește

și-i adresează lui Stalin o curajoasă și înflăcărată telegramă, prin care transmite dorința poporului român de a reintegra Transilvania, României. Incredibil, la numai 24 de ore, I. V.Stalin îi transmite răspunsul că “îl asigură de sprijinul Guvernului sovietic în instaurarea administrației românești în Transilvania. A rămas a treia problemă, înfăptuirea reformei agrare, pe care o considera o necesitate națională economică și socială. În acest scest scop, guvernul pregătește un proiect de Decret-Lege, pe care Groza i-l prezintă regelui, care, la 23 martie 1945, îl semnează. Decretul avea prevederi legate de scopul reformei agricole și beneficiarii acesteia, condițiile în care se făcea expropierea și care erau pământurile și echipamentele agricole supuse expropierii, condițiile de răscumpărare sau de preluare fără plată etc. În principal, pământurile obținute prin expropiere au avut ca destinații: crearea unor noi gospodării țărănești cu suprafețe de 5 ha, completarea suprafețelor unor gospodării până la 5 ha, crearea unor stațiuni de cercetări agricole, asigurarea unei rezerve de stat pentru realizarea unor obiectve de interes național etc. În decret se acorda întâietate la împroprietărire ostașilor aflați pe front, ostașilor concentrați sau mobilizați și tuturor acelora care au luptat împotriva Germaniei hitleriste. Pentru plata pământului primit s-a stabilit o valoare egală cu “valoarea unei recolte mijlocii anuale la hectar: la grâu - 1.000 kg, la porumb - 1.200 kg, plata se putea face în rate, timp de 10-20 ani. Tot în decret se mai prevedea că recolta de pe semănăturile făcute în toamna anului 1944, rămâne în folosul fostului proprietar și că împroprietăritul primește pământul liber de orice datorii și obligații. Acest decret de legiferare a reformei agrare a făcut posibilă exproprierea a 1.468.000 ha și împroprietărirea (e drept, pentru scurtă vreme) a 918.000 țărani săraci. Reforma din 1945 este consolidată prin alte două legi: Legea 5 și Legea 6, date în luna iunie 1947. Prin acestea se stabilea că “lucrările efectuate pentru aplicarea legii sunt acte de guvernământ și nu pot fi atacate în justiție”. A doua lege stipula că “vânzările de pământ făcute în anii de secetă (1946-1947) se anulează, acestea fiind provocate din cauza foametei”. Din acest moment, lucrurile în țară au cam luat-o razna din multe puncte de vedere. Rămânând doar în domeniul economico-productiv, ne amintim căile pe care a apucat-o agricultura prin așa-zisa “Transformare socialistă a agriculturii” și industria în timpul “industrializării socialiste”. Rămânând la agricultură, se părăsește calea stabilită de Platforma Program a Blocului Partidelor Democratice, condus de P.C.R., care se baza pe propietatea țărănească individuală asupra pământului. Plenara C.C. a P.C.R. din 3-5 martie 1848 a stabilit ca sarcină să se acționeze pentru transformarea socialistă a agriculturii, după modelul sohvozurilor și colhozurilor sovietice. Politica urmărea, de fapt, colectivizarea forțată a proprietăților agricole individuale, adică unirea proprietăților mici și mijlocii în mari gospodării colective. Ideea putea fi bună, însă căile și metodele de “convingere” aplicate, au depășit limitele bunului simț. În vederea îndeplinirii obiectivului s-a acționat asupra legislației, în sensul ca țăranul să poată fi pedepsit pentru orice abatere imaginată de primarul sau activistul însărcinat cu realizarea acestui măreț obiectiv. S-au introdus cote și impozite obligatorii, greu de achitat, cuantumul lor era stabilit în funcție de suprafața de teren deținută. Exemplificăm prin două exemple: La carne, între 2 și 4 ha, cota era de 40-50 de kg; între 6 și 9 ha, 112-140 kg; între 9 și 12 ha, 160-200 kg; la peste 20 ha, cota era 320-400 kg, la lapte cotele erau: între 2 și 4 ha, 100-105 l, între 6 și 9 ha, 170-180 l, între 9 și 12 ha, 210-220 l, și peste 20 de ha 350-380 litri. Cotele erau deosebit de mari, dar ce era și mai grav era faptul că țăranul le asigura pentru un preț de nimic. Raportate la piața liberă, situația arăta o bătaie de joc adresată muncii țăranului. Spre exemplu, cartoful se plătea cu 2 lei kg, iar la piață se cumpăra cu 40-50 de lei, ceapa se plătea cu 5 lei kg, iar la piața liberă se vindea cu 976-996 lei. În anul 1953, imediat după reforma monetară din 1952, prețurile fixate de stat pentru carne erau următoarele: la carnea de mânzat - 1,75 lei kg, la cea de vițel 2,50 lei kg, la carnea de porc - 4,50 lei kg, la cea de gâscă - 5.00 kg ș.a. În acei ani se păstra și o diferență enormă între prețurile produselor industriale față de cele ale produselor agicole, se făcea totul “pentu a-i ajuta pe țărani să intre în colectivă”. Evidențiem și faptul că în același an, 1953, o pereche de pantofi avea un preț mediu de 130-140 de lei, echivalentul a 71 kg carne de vită. Acesta era și motivul pentru care părinții noștri și noi, octogenarii de astăzi, care mai suntem în viață, umblam desculți la munca câmpului, pe miriști și pe arătură, la biserică sau la școală, de primăvara timpuriu și până ce simțeam la talpa picioarelor bruma toamnei. Față de situațiile menționate, pentru a grăbi procesul de colectivizare, au apelat la măsuri dure aplicate asupra țăranului, acte de violență, arestări, încarcerări, bătăi ș.a. Însuși Ghe. Dej și apoi Nicolae Ceaușescu au recunoscut oficial că la nivelul anilor 1950-1952 au existat peste 89.000 de arestări și trimiteri în judecată a oponenților la procesul de colectivizare. În funcție de modul în care au evoluat metodele de convingere aplicate, procesul a cunoscut 3 etape: 1949-1952, o etapă foarte dură, cu violențe, bătăi, încarcerări și închisori la adresa țăranilor, anii 1953-1957, cu măsuri de convingere mai diplomatice și mai rafinate, apoi etapa a treia, între anii 1958-1962, cu alte măsuri, care au afectat familia, copiii trimiși acasă de la școală și facultăți, pentru a-și lămuri părinții să se înscrie la colectiv, restricții la angajări în fabrici și pe șantiere etc. Așa s-a făcut și încheiat “transformarea socialistă a agriculturii”, sărbătorită printr-o sesiune de “gală” a Marii Adunări Naționale, în anul 1962. Guvernanții veniți la putere după anul 1989, prin Legea fondului funciar nr. 18 din 1991, au mai reparat din nedreptățile suferite de țărănime, “aliata clasei muncitoare”. Țăranii și-au recăpătat în mare parte pământul. Dezastrul care s-a abătut asupra industriei și asupra clasei muncitoare îl vedem și îl simțim cu toții. Se pune acum întrebarea dacă generația de astăzi va înțelege greșelile trecutului și dacă va fi în stare să acționeze în așa fel încât să scoată țara din impasul în care se află.

Lasă un comentariu