ISTORIA, SINGURUL NOSTRU JUDECĂTOR

Distribuie pe:

România și Ungaria sunt obligate de către istorie să gestioneze în condiții radical opuse momentul Trianon, care la 4 iunie va împlini o sută de ani. Pentru români, acest centenar, fiind un câștig epocal, firesc și meritat, este fără îndoială un moment de bucurie, iar pentru maghiari prilej de tristețe. A nu se înțelege că noi, românii, ne bucurăm de necazul lor. Nici pe departe acest lucru. Într-un fel le înțelegem durerea, evident, până la un anumit loc, dar faptul acesta nu înseamnă să cedăm în fața sentimentalismului păgubos și, plângând pe umerii lor, să-i lăsăm să se îndestuleze cât vor cu de-ale noastre, până ce ne vom trezi lefteri. Și așa, în acești o sută de ani, am făcut atâtea pentru minoritatea maghiară, ca nimeni alții, iar drept recunoștință, după atâtea binefaceri, în răsfățul lor, ne cer și pământul. Un lucru prea de tot, dar și noi, cei de azi, suntem obligați să le răspundem așa cum a făcut-o, cu o mie de ani în urmă, ducele Menumorut (voievodatul Crișanei), la solicitarea trimisului lui Arpad, fapt consemnat de către Annonymus, notarul regelui Bela al III-lea (1172-1196), folosind izvoare maghiare din secolul al XI-lea: “ Într-adevăr, trimișii lui Arpad au trecut peste râul Tisa, în vadul Lucy și, după ce au plecat de aici, venind în fortăreața Bihor au salutat pe ducele Menumorut și i-au prezentat darurile pe care ducele lor (Arpad) i le trimise. La urmă, însă, comunicându-i din ce aveau să-i spună din partea ducelui Arpad au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoință și încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuși, le-a dat răspuns, zicându-le: “ Spuneți lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e străin și duce lipsă de multe, teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoinței noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduiește. Noi, însă, nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm din pământ, nici cât un deget.”

Impresionant mesaj care vine din adâncul istoriei, de la unul din marii noștri înaintași. În fapt, o poruncă pentru întreaga viitorime românească, dar care, din păcate, n-a ajuns la urechile multor contemporani de-ai noștri care, imitându-l pe Salanus (ticăloși și oameni slabi se găseau și atunci), erau pe cale să cedeze săptămânile trecute un vast teritoriu românesc, consfințind astfel, în inima României, mult visatul, de către noul Arpad al Ungariei, Victor Orban - Ținutul secuiesc.

Atunci, la începutul secolului al XI-lea, istoria a decis altfel. Aflați în mare vogă, ca luptători, ungurii lui Arpad și apoi ai lui Ștefan, după încreștinare, în ritul romano-catolic,cu sprijinul papalității, au cotropit zona ortodoxă din împrejurimi, primele victime fiind, în decursul a câtorva veacuri, voivodatele Transilvaniei ale lui Menumorut, Gelu și Glad, alături de cele ale Jugoslaviei, Cehoslovaciei. Așadar, pe măsură ce înaintam prin istorie, strălucita stea prin vremuri a tracilor, dacilor și daco-romanilor a început să apună pentru multă vreme, însă nu definitiv, sub marea forță a cotropitorilor unguri, bulgarii, cărora li s-au adăugat mai târziu, turcii pentru Muntenia și Moldova, și în final rușii.

În decursul acestor veacuri, românii au fost supuși unor cazne de neînchipuit, în toate provinciile, de către opresorii lor. Dar cea mai feroce a fost clasa dominantă a grofilor și baronilor unguri care, pe lângă frânarea dezvoltării și emancipării (națiunile subjugate de ei au rămas cele mai sărace ale Europei), au statuat un regim de distrugere a naționalităților supuse, dintre care cei mai vizați au fost românii. Să nu uităm de acel “Unio Trium Naționum” după Răscola de la Bobâlna din 1437, când națiunea română a fost scoasă în afara legii, culminând apoi cu anexarea principatului Transilvaniei la Ungaria, la 1867, și multe altele.

Iar marele noroc al celor care au fost supuși regatului maghiar a fost că și ei, ungurii, la rândul lor, au fost supuși în decursul secolelor de alții (vezi turcii, în urma luptei de la Mohaci la 1526, până în 1699, și apoi austriecii, de la 1699 până la 1867). Ar fi vorba de circa 350 de ani de restriști parțiale, pentru că altfel s-ar fi ales praful din toate aceste naționalități aflate sub stăpânirea lor. De altfel, lucrul acesta se poate clar vedea prin măsurile draconice de asimilare luate după 1867 când, prin dualism, ungurii au ajuns din noi titulari de imperiu (Transleithania fiind partea ungurească a imperiului austro-ungar), când prin Legea Apony și-au propus asimilarea tuturor naționalităților din subordine: de la români, sârbi, slovaci, nemți, austrieci, la croați, sloveni, ruteni, și ce-or mai fi având prin “ograda” lor și transformarea acestora, în scurtă vreme, în “vajnici cetățeni ai națiunii maghiare”. Crezându-se prea siguri pe cai mari, în beția lor pentru supremație, au întins infinit mai mult coarda, iar această măsură contra naturii pe care niciun imperiu de pe continent, oricât de puternic ar fi fost el, n-a avut îndrăzneala să o aplice, s-a întors ca un bumerang împotriva lor. Ajunse la paroxism, forțele răului și cele ale binelui s-au înfruntat puternic, preț de patru ani, în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). Confruntarea a fost atât de dură și de puternică încât abia după trei ani de lupte crâncene razele binelui a început să strălucească pe cerul Europei. Românii, ca și slovacii, sârbii și ceilalți au răzbit prin cenușa imperiului. Verdictul istoriei îl știm cu toții. Eliberarea națiunilor oprimate de sub cizma robiei și formarea de state naționale, printre care se numără și Ungaria, a fost un act de mare justiție, iar oamenii aceia, fie ei mari șefi de stat care au implementat acest tratat, ca și pe celelalte, n-au făcut altceva decât să aplice judecata dreaptă a istoriei.

A cere anularea Tratatului de la Trianon sau a i te împotrivi înseamnă a te lua de gât cu istoria, iar maghiarii conduși de la Budapesta, acest lucru îl fac acum. O adevărată blasfemie care dovedește că ei n-au învățat nimic din lecția dură a istoriei. Iar dacă ei vor continua să meargă în continuare pe linia acelui “ Nem, nem, șoha”! (Nu, nu, niciodată), refuzând să înțeleagă că au pierdut într-adevăr un imperiu, adică ceea ce nu era a lor, dar au câștigat o țară, ca orice națiune civilizată, se vor nevroza degeaba, și nici noi, ca și sârbii, cehii și slovacii, slovenii și croații, rutenii, oricâtă înțelegere am avea pentru ei, ca oameni, nu suntem obligați să le suportăm toate hachițele. Ungurii de azi, indiferent de țara în care trăiesc, fie ea România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Austria, Ucraina sunt un produs al marilor greșeli ale înaintașilor lor din istoria europeană, care în beția anilor de glorie militară și în dorința trufașă a unei cât mai mari supremații s-au întins mult mai mult decât le-a fost plapuma. În decursul secolelor și-au împrăștiat conaționalii pe suprafețe mult mai mari ale Europei, pe teritoriul altor țări, au procedat la dislocări de populații băștinașe, rarefiindu-i în același timp cu alogeni de tot felul (sași, secui, șvabi, slovaci etc.,), pentru a da impresia că ei sunt peste tot. Așa se face că Transilvania, ca parte a României, a devenit depozitarul celor mai multe minorități. Dar nu numai atât. În tot acest mileniu de puternice încercări de a-și găsi un loc prin Europa, ungurii, pe unde și-au făcut veacul, prin duritatea opresiunii lor, nu prea au lăsat loc de bună ziua.

În consecință, Trianonul este un verdict pe care istoria îl avea de mult timp pregătit. Ca urmare, nu Trianonul a venit la ei, ci ei au făcut, prin istorie, pași spre Trianon. Trianonul este piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ceea ce au făcut de-a lungul vremii. O dovadă că legea compensației există, funcționează și nu iartă.

 

Lasă un comentariu