Întâmplător mi-a ieșit în cale o Sfântă Cruce frântă de vânt, durată de străbunii locuitorilor acelui sat din susul streașenei încă înzăpezită a Munților Făgăraș. Însemn creștinesc, pe care așa îl cunosc de când mă știu pe lumea asta: ca loc sfânt de închinăciune, de luare aminte și de ținere de minte. M-am oprit din mersul grăbit al mașinei mele, i-am îndreptat șindrilele și primenit icoanele colorate și ștergarele înflorate, după care, împreună cu o tătăișe ieșită în cale, ne-am închinat smeriți în fața simbolului Răstignirii lui Iisus Hristos. Acel sat, al prietenilor mei țărani-plugari, era românesc și transilvan, iar locuitorii lui credincioși, harnici și vrednici de toată stima. Strămoșii le-au lăsat în grije două multiseculare biserici, o mai puțin bătrână mănăstire de maici, câteva mândre troițe și cruci, iar la umbra deasă a codrilor de brazi, precum și în armonie cu șoșotișul apelor repezi ale Oltului, sute și sute de morminte.
