“CA SĂ FII ROMÂN, TREBUIE SĂ POȚI!”


Categorie: Editorial
|
27-05-2020
Nr: 98 (7.807)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Superba sintagmă din titlu îi aparține lui Grigore Vieru. Mi-am reamintit-o zilele trecute, reascultând mai vechi înregistrări ale tinereții mele radiofonice, când pașii mă purtau prin toată țara.

După numeroase amânări, ajunsesem și la Moisei, din drag de artistul Vida Gheza, de spiritul lui liber și de opera sa fabuloasă. Dar... aveam să constat, cu amărăciune, că una dintre cele mai importante opere ale sale - Monumentul țăranilor martiri de la Moisei - fusese mutilată.

Cioplit mai întâi în lemn, în 1966, transpus apoi în piatră, în 1972, Monumentul este “o sinteză a spiritualității românești, atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocația ordinii, a echilibrului psihic și cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spațiile de evocare brâncușiene” (Constantin Prut).

“S-a ridicat acest monument în memoria celor 29 de patrioți români uciși mișelește de horthyști, la 14 octombrie 1944. Glorie și veșnică recunoștință patrioților care s-au jertfit pentru libertatea României!” - erau cuvintele inscripționate pe o masivă placă de bronz, dispărută, ca prin farmec, într-o noapte de iunie a anului 2012.

“Nu știu cine să fi furat acea placă. Poate țiganii, poate cei din zonă, mai ales că suntem în litigiu de ani buni pe acel teren, și am primit amenințări că ni se taie gâtul și multe altele. Am fost amenințați că vor merge și vor demola acele coloane de acolo... Știți că suntem în litigiu pe acel teren. Ne-am făcut proprietari tabulari și ei nu sunt de acord cu anularea extrasului CF. Nu vom avea ce face decât să plătim acel teren la anul, și abia apoi să ne putem apuca de reabilitat acel monument. Ar fi nevoie de aproximativ 450.000 lei pentru renovarea lui. S-a făcut un proiect de renovare, dar deocamdată nu putem face nimic. Proiectul prevede turnarea de beton, consolidarea acelor coloane, dar și refacerea în totalitate a scărilor de acces, 44 la număr” - declara, pentru citynews.ro, primarul Toader Ștețcu.

“Maestre, i-ați cunoscut pe acei oameni împușcați?” - l-au întrebat jurnaliștii pe artist. “Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franța. Figurile lor sunt niște măști populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit niște fastuoase și laice table de legi. Parcă aud țâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug, cele zece glasuri, psalmodind ca într-un cor antic de bărbați motivele împotrivirii noastre față de cel ce ne calcă fruntariile, cotropind: Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați! A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi! A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!”...

Călătorind prin Maramureș, în 1967, Geo Bogza nota, în “Contemporanul”: “În vara trecută, oamenii Maramureșului - acei oameni pe care nu mi-i pot închipui decât falnici și mândri - nu s-au dezmințit și au ridicat la Moisei, din trainic și nobil lemn de stejar, un complex monumental cum nu se mai găsește, poate, în niciunul din satele țării noastre. Un complex monumental căruia i se poate spune așa, pe bună dreptate, ca și aceluia ridicat de Brâncuși la Târgu Jiu... Totul e sobru, sever, plin de simboluri și semnificații profunde, scoțând de sub tristețea cimentului, și reintegrând în nobilele tradiții ale Maramureșului, amintirea celor douăzeci și nouă de fii ai săi, uciși de cea mai rea fiară ce și-a purtat pașii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădiște, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”.

În 2013, Monumentul a fost reabilitat. După ce a fost săvârșită o slujbă de pomenire și au fost depuse coroane și jerbe de flori la obeliscul de piatră care marchează locul de înhumare al martirilor, întreaga procesiune s-a mutat la Monumentul eroilor, unde s-a tăiat panglica inaugurală și a fost sfințit de soborul de preoți, în frunte cu PS Justin Sigheteanul. Toată suflarea comunei, de la cei mai mici până la cei mai în vârstă, majoritatea în straie tradiționale, au participat la sărbătoarea comunei. “Am venit să vedem și noi să avem ce să povestim la nepoți. Știm monumentul de când eram copii și ne-a durut sufletul când am văzut în ce hal a ajuns. Acum, tare bine și frumos l-au făcut”, spunea unul dintre localnici, Grigore Pop.

“A fost o lucrare amplă, au fost restaurate coloanele, treptele, s-a făcut o alee pietonală nouă, o poartă maramureșeană, s-au făcut garduri la monument, la obelisc și la casa memorială, toate cu același model, ca să fie unitar. A fost refăcută fundația la coloane, s-a făcut instalația de iluminat, s-au pus flori... Este o lucrare reușită”, a spus primarul din Moisei.

Pentru a pune capăt oricăror controverse, precizez că Vida Gheza NU era maghiar, ci român!

S-a născut într-o familie de mineri, la 28 februarie 1913, la Baia Mare, și s-a înălțat la ceruri la 11 mai 1980, în același oraș. Tatăl său, Iosif Vida, era miner, dintr-o familie de țărani români, iar mama sa, Rozalia, avea, după tată, origini slovace. Gheza Vida însuși povestește, în cartea regretatului Raoul Șorban, “VIDA” (Ed. Meridiane, București 1981): “Am mai avut șapte frați. Toți șapte au murit din cauza condițiilor grele de viață. [...] Când m-am născut, frații mei nu mai trăiau. Și, ca să rămân măcar eu în viață, al optulea fecior, după un obicei țărănesc din acele timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru și s-a hotărât să fiu «vândut» și «schimbat» în taină cu o păpușă, prin fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita. Au căutat și un nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români. Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a fost și naș. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme de naționalitate”.

Tatăl îi moare, în 1916, în urma rănilor grave căpătate în război. “Încurajat de învățătorii săi, începe să cioplească, încă din școala primară, animale, păsări și figuri umane. Avea 10 ani când cioplește, din briceag, o nuntă și o înmormântare țărănească. Talentul său deosebit l-a determinat pe patronul mamei sale să ajute copilul, achitându-i taxele școlare la Liceul «Gheorghe Șincai» din Baia Mare”.

Spirit revoluționar și nestăpânit, se implică în activități politice de stânga, încă din anul 1930, luptând pentru îmbunătățirea vieții muncitorilor forestieri și a minerilor, de care se simțea legat prin originea sa. Este repede remarcat ca un talent promițător de către colecționari și presa locală. Dar, fiindcă făcea parte din grupul artiștilor desprinși din Societatea Pictorilor Băimăreni - la acel moment foarte conservatoare, va expune pentru prima dată, la Baia Mare, abia în anul 1937, în cadrul unei expoziții colective organizate de acest grup. Sunt remarcate sculpturile “Miner” și “Țăran legat de stâlp”.

În toamna aceluiași an, Gheza Vida pleacă spre Spania, unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu ceilalți voluntari români, participând, în Brigăzile Internaționale, la Războiul civil, timp de doi ani. În 1939, voluntarii români din Armata Republicană spaniolă, împreună cu numeroși civili, se refugiază, trecând Pirineii, în Franța. Membrii Brigăzilor Internaționale au fost internați în lagărele de la Saint-Cyprien și Gurs. Vida ilustrează cu desene și linogravuri Gazeta săptămânală a lagărului, linogravurile fiind semnate “Grigore” (aluzie la numele haiducului maramureșean Grigore Pintea Viteazul).

Tot în Franța, în Lagărul de la Gurs, Vida a sculptat și a expus busturile eroilor naționali Horea, Cloșca și Crișan. Scriitorul Dumitru Radu Popescu povestea, în 1976, acest episod, relatat de însuși sculptorul Vida: “...Pe unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroșenilor și chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franța, venind din războiul din Spania, în lagăr, cioplește, din trei butuci aruncați la bucătărie, pe cei trei capi de răscoală: Horea, Cloșca și Crișan. Într-o baracă, unde se face o expoziție, Horea, Cloșca și Crișan sunt o revelație... Până și conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului și-l întreabă de unde a avut lemnul... «De la bucătărie»; «Deci l-ai furat»; «Era aruncat»; «Dar nu ți l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile carceră!».

Și Vida Gheza face, în Franța, în lagăr, zece zile de carceră pentru Horea, Cloșca și Crișan. Când iese din carceră e purtat pe brațe de ceilalți. ...Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De ani de zile, Vida Gheza dă viață lemnului, intrând în istoria artei noastre!”.

Traversează toată Europa și se întoarce la Baia Mare abia în 1941, orașul, împreună cu întreg Maramureșul fiind, în urma Diktatului de la Viena, sub ocupație horthystă.

“Fiind român și având cetățenie română, a fost atent supravegheat de poliție, fiind de trei ori concentrat în detașamentele de muncă forțată din Ungaria horthystă. În timpul șederii sale la Budapesta, urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944). După eliberarea de sub ocupația horthystă, s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul antihitlerist până la sfârșitul războiului, ajungând până în Cehoslovacia”. La 8 august 1944 se căsătorește cu pianista Elisabeta Kadar, fiica pictorului rutean Geza Kadar, din Sighetu Marmației, care a pictat icoane pentru tâmplele și zidurile bisericilor din Racșa, Satu Mare, Șișești, Făurești - Chioar, Cărpiniș - Lăpuș, Sighet și Muncaci (acum Munkachevo, Ucraina)”. În 1946 se naște Gheorghe, fiul artistului.

Revenind, după război, acasă, Gheza Vida participă, în 1946, la Expoziția de artă plastică organizată la Cluj, de Raoul Șorban, Emil Cornea și Carol Pleșa. În anul următor este prezent cu lucrări la Salonul de pictură și sculptură al Transilvaniei, organizat din inițiativa lui Virgil Vătășianu, Sándor Szolnay, Raoul Șorban și Lászlo Gyula. Este prezent și la numeroase expoziții din străinătate (Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Londra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles, Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinki etc.), participă la “Bienala de la Veneția”, 1958 și 1976.

Este distins cu Premiul de Stat, pentru altorelieful “Pintea, judecând un boier”, iar în 1964 primește titlul de Artist al Poporului, când se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostașului Român, la împlinirea a 20 de ani de la eliberarea întregului teritoriu al țării de sub ocupația fascistă. Monumentul a fost realizat de Vida, în colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu.

În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, și i se decernează Ordinul Meritul cultural cl. I, iar în 1971, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1963 apare primul film realizat de Mirel Ilieșiu, despre artist și opera sa, “Rădăcinile lui Gheza Vida”.

În 2013, Consiliul Municipal Carei a decis să acorde titlul de Pro Urbe - post mortem, sculptorului Gheza Vida. Foarte frumos din partea lor! E bine să ne sărbătorim artiștii. Și mai bine ar fi s-o facem din convingere, nu din complezență, respectându-le și protejându-le opera lăsată nouă și urmașilor noștri moștenire.

“Ca să fii român, trebuie să poți” - scria Orpheul de la Pererita, poetul Grigore Vieru. În zilele noastre, pentru unii pare din ce în ce mai greu. Și... “rușinos!”

 

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval