PROBLEMATICA LUI “ ESTE” VS. “SUNT” IUBIREA CARE ESTE! (V)

Distribuie pe:

Iubirea are contur, formă, sens. E tranșantă, concretă, coerentă. Azi, afectați de pandemie, o putem întâlni mai ales acolo unde semenii se ajută între ei. Iubirea pur și simplu este sau nu este! Acolo unde nu este iubire întâlnim: indiferență, iresponsabilitate, incertitudine, șovăire, sterilitate, într-un cuvânt, morbiditate spirituală.

Iubirea care este, crează! Crează ființă! Omul dă naștere, fabrică sau pre-fabrică. Doar Dumnezeu creează! Iubirea umană, pentru ca să poată afirma despre sine că este, trebuie să comunice intim cu iubirea divină, iubirea omului fiind (ar trebui să fie) un reflex al acesteia (1 Corinteni 13). Dar, pentru că nu e în stare (fiindcă nu vrea, și nu pentru că nu poate), o asemenea iubire lipsită de acest “este” divin, deși respiră, nu este! O dovadă în acest sens este acel “te iubesc” înflăcărat al îndrăgostiților, mărturisit cu diferite prilejuri, dar care, nu după multă vreme, se desființează prin separări, infidelități și divorț. Aceasta este un model de iubire nerostită pe deplin (necomunicată serios: formalismul Cununiilor în care mirii nu cred și al Botezelor cu nași care nu frecventează slujbele religioase ale Bisericii) în fața Celui ce este, iubire care, iată, nu (mai)este sau care nu este ceea ar trebui să fie: o iubire curată, sfințită! Așa se întâmplă, mai mereu, și cu toate celelalte iubiri omenești rostite înaintea a ceva ce în Realitate nu este! Concubinajul, de pildă, este o iubire care, în ciuda consumării ei somptuoase și voluptoase la nivel uman, în raport cu Dumnezeu, Cel care, de altfel, îi iubește și pe concubini ca și pe propriii Săi copii, este o iubire care în realitate nu este, pentru că nu este binecuvântată. Hristos i-a reamintit femeii samarinence că, deși stă cu un bărbat, acesta nu-i este bărbat (Ioan 4, 16/18).

Dacă-mi permiteți un joc de cuvinte: iată un bărbat care deși este, nu este.

Destinul iubirii! O fi având iubirea un destin sau predestin? E iubirea supusă unor limite, determinări imuabile și se poate ea bucura de libertate? Se poate vorbi de iubire ca destin? În cazul iubirii divine putem vorbi de o iubire absolută a lui Dumnezeu, nelimitată și nedelimitată. În cazul omului, însă, iubirea e mărginită de jocul interminabil al întâmplării și alegerii. Redusă la un simplu destin, destinul iubirii pare a fi acela de a fi mărgintă, limitată, neputincioasă.

Menirea iubirii! Dacă, omenește gândind, iubirea poate fi cântată și pe note egoiste, desenate pe portativul destin al exageratei iubiri de sine, abia când se asumă ca menire, iubirea transcende orice finitudine egoist și ia forma iubirii totale de aproape. În acest caz, iubirea își transcende destinul mărginit și, prin jerfa de sine, sare din portativ în nelimitat. Și nu e vorba de o teorie teologic-filosofică, ci de nenumăratele iubiri eroice și martirice, cunoscute sau necunoscute, care, nu doar că ne “salvează specia”, dar ne și demonstrează, într-o istorie plină de boli, lacrimă și sânge, efemeritatea, subțirimea și sterilitatea iubirii de sine.

Destinul omului, al umanității, este definit de lupta, duelul acestuia cu tot felul de forțe entropice care-i determină și pune la încercare existența, în vreme ce, cel puțin prin prismă religioasă, menirea lui se descoperă a fi unirea cu Dumnezeu, întruparea în realitatea soartei personale, dar și a umanității, a rugăminții, de sorginte divină de altfel, “facă-se voia Ta”. Menirea omului este, după părerea mea, aducerea destinului uman în preajma divinității. Și chiar dacă pare, la prima vedere, că nu toți indivizii ar avea o menire, ea neputând fi percepută atât de ușor de omul supus curgerii ireversibile a timpului terestru, preocupat exclusiv pentru realizarea unui destin efemer, Scriptura ne prezintă, totuși, menirea care transcende entropia fizică și care are puterea de a o desăvârși și pe cea de natură spirituală: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui (adică a naturii umane, n.a.), ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Așadar, avem menirea de a lupta! Sau, mai concret, menirea noastră e însăși lupta! Creștinismul este o religie a iubirii (“iubiți-vă unii pe alții”) și a păcii (“Pace Vouă”), dar în același timp și a războiului interior (adevăratul Jihad), pe care fiecare dintre noi trebuie să-l ducă cu el însuși, singurul permis, singurul mântuitor.

Calitatea sau însușirea fundamentală a unei Iubiri care “este”, la nivel uman, este aceea de a lupta, jertfindu-se pe sine! Este o bătălie cu soarta, dar nu împotriva ei. Luptăm împotriva nedreptății, a răutății și egoismului din noi, prin iubirea față de semenii noștri, stârpind virusul păcatului din noi și punând sfârșit epidemiei imoralității în lume. E timpul ca să (re)începem să studiem nu doar originea medicală sau tehnică a virușilor care ne afectează viața biologică, ci și cauza păcatului care le ucide pe ambele: sufletul și trupul.

Iubirea care este, este singura care contează!

Lasă un comentariu