OAMENI SAU PIONI?

Distribuie pe:

Într-o lume al cărei motor, dar și idol, este banul, trebuia până la urmă să se întâmple ce s-a întâmplat, să se ajungă aici. Pentru că, o lume în care motorul devine idol e dispusă, ba chiar forțată, să meargă până la limite nebănuite. Cum banul, de fapt câștigul material, materializat în bani, este scopul acestei lumi, umanismul capătă nuanțe care nu sunt departe de cele ale așa-zisului umanism socialist de altădată. Această lume nu are în vedere decât indivizii care pot procura un câștig, laolaltă cu cei care pot câștiga ceva.

Or, bătrânii, cei pensionați după o viață de muncă, nu mai pot fi folositori scopului, nu mai prea pot câștiga, dar, mai rău din acel punct de vedere, nu mai pot nici procura altora vreun câștig. Stau acolo, la ei, în apartamente de bloc, și așteaptă să vină poștașul cu pensia aceea mizerabilă care îi mai ține în viață.

Iată de ce o mare doamnă a acestei lumi, numita Lagarde, pe când era încă șefa Fondului Monetar Internațional cred, a lansat această propoziție care, pusă în gura lui Hitler, ar fi trezit tuturor un val de proteste și de dezgust: “oamenii trăiesc prea mult”.

Și că trebuie cumva rezolvată problema asta. Păi rezolvarea au găsit-o naziștii și, cei dintre ei care nu apucaseră să se sinucidă sau să se ascundă prin America de Sud, au plătit cu viața la sfârșitul războiului.

Dar, vedeți, lumea a evoluat - dacă asta se poate numi evoluție! - și acum nu mai este nimeni nici măcar blamat pentru o idee care poate duce acolo unde au dus și ideile naziștilor. Atunci ele au dus la tentativa de exterminare a unor popoare, acum ele ar putea duce la exterminarea unei categorii de vârstă, a celor porecliți ipocrit seniori.

Un val de citate asemănătoare, ba unele și mai dure, adică mai directe, a colecționat cineva și a postat pe internet. Unii au găsit soluția, finală, desigur: cică ar trebui eliminați (asta e forma eufemistică a execuției fără judecată, așa cum era și la Lenin, acum o sută de ani) 350.000 de oameni pe zi, ca să ajungem la un număr de locuitori suportabil pentru Terra. Alții, mai pudici, n-au mai folosit verbul, dar au folosit concluziile lui: că Pământul ar suporta foarte bine o sută de milioane de oameni, sau, hai, cinci sute de milioane. Iar cu restul ce să faci? Ei, ce să faci? Știți dumneavoastră bine ce.

S-a ițit printre citatele astea și câte unul care ar fi prevăzut o adevărată eugenie: să aibă dreptul de a procrea numai cuplurile alese riguros de către guverne, iar ceilalți să fie sterilizați. Nu îmi imaginez că ele sunt contrafaceri pentru că am învățat, într-o viață prea lungă, vorba dnei Lagarde, ce le poate trece prin cap unor oameni, mai ales din pătura ajunsă și supra-ajunsă. Un argument în sprijinul răririi drastice a populației Terrei ar fi, la alții, și faptul că în felul acesta s-ar rezolva și problema ecologică, s-ar termina cu încălzirea globală etc., etc. Nu sunt absurd, cred că, într-adevăr, dacă am fi mult mai puțini pe Pământ, i-am pricinui naturii mai puține rele decât o facem așa, dar n-am putut să nu-mi amintesc de o ilustrație a unei cărți pentru copiii de altădată, de fapt, nici n-am văzut-o eu, ci mi s-a povestit, în care doi băieți călăreau un cal de lemn, iar unul dintre ei îi spune celuilalt “dacă unul dintre noi s-ar da jos, aș călări mai bine”. Cam asta e și mentalitatea celor care caută metode de a ne rări: eu, care am găsit metoda, trebuie să rămân, voi, ceilalți, puteți trage la sorți. Dar, pe de altă parte, e imposibil să inventezi pentru oameni, cel puțin deocamdată, metode de rărire folosite de obicei de oameni împotriva diferitelor specii de animale. Cel puțin atâta timp cât ne vom considera asemenea Creatorului, desigur, până la un punct.

Virusul chinez le-a dat, probabil, speranțe multora dintre cei la care se face aluzie mai sus. În fond, ce-ar fi dacă ar dispărea mai toți bătrânii și am rămâne noi între noi, cei tineri? Sigur, ar fi o speranță pentru Terra, dar, scuzați, nici măcar în cazul acela timpul nu ar sta pe loc.

De fapt, este un vechi obicei, se pare, la anumite triburi, sau era, de a-și lichida bătrânii neputincioși. Fraser, în celebra sa carte “Creanga de aur”, relatează și analizează chiar o asemenea legendă, cu privire la teritoriul antic din Italia de azi. E vorba acolo de “regele poienii” care, îmbătrânind, știe ce-l așteaptă și-l așteaptă înnebunit pe cel care sosi să-l ucidă. Numai că omenirea crede că a mai evoluat, ajungând în punctul în care fiecare viață devine prețioasă, și nu numai pentru posesorul ei, ci și pentru ceilalți, pentru colectivitatea din care aceasta, viața, face parte. Puțini, însă, își imaginează oamenii ca pe un tot, o imensă ființă, uitând deosebirile de aspect exterior, ori chiar mai interior.

Deocamdată, cei în vârstă sunt protejați, numai că protecția asta se cam face ca-n lagăre. Stați voi acasă toată ziua, ca să putem noi să circulăm în voie la orice ore. Da, acum, nu de mult, li s-a dat voie bătrânilor să iasă din casă la două intervale orare, zilnic, dar asta nu seamănă, oare, cu o discriminare, ca și prima decizie, cu un singur interval pe zi?

Pandemia de covid-19 a pus pe tapetul oficial, guvernamental și prezidențial, cel puțin la noi, dar, după câte știu, și-n restul Europei - nu spunea șefa Consiliului European, că ar trebui ca bătrânii să rămână în case mult timp după ce ceilalți ar avea dreptul să circule în voie? - așa zisa problemă a bătrânilor. Brusc, au ajuns să se simtă izgoniți într-un ghetou al gândirii și al simțirii, în care, până acum, se iluzionaseră că nu sunt. Sigur, unii s-au izolat singuri, în casele de bătrâni, e dreptul lor, dar o făcuseră singuri și nesiliți de nimeni, când nu-i siliseră urmașii care voiau să scape de ei, în timp ce izolarea prin ordonanță militară sau chiar civilă, e cu totul altceva.

Cei care nu au interiorizat ce trebuie să fi simțit evreii trimiși întâi în ghetouri, apoi direct în lagăre de naziști, sau ce vor fi simțit tătarii din Crimeea, trimiși de Stalin în stepele Kazahstanului și atâtea alte mici popoare din vasta Rusie, mutate cu sila la nord sau la est, la ordinul tătucului popoarelor, au acum ocazia să o facă. Și dacă încep să-și dea seama, pot să procedeze în consecință, pentru că, altfel, istoria ar putea să se repete, firește, cu alte justificări și alte procedee, că doar nu mai suntem barbari ca naziștii, ci afaceriști ca... toți ăștia de azi. La ce nu s-au gândit afaceriștii nu este că și lor le-ar putea veni rândul, să zicem că, ei fiind la decizie, lor nu le-ar veni rândul să fie eliminați niciodată, dar la faptul că mulțimea asta, exagerată, care populează globul pământesc, este, de fapt, pentru ei, o sumă de cumpărători, fără de care cei cinci sute de milioane ce s-ar mai face? Doar lumea este gândită, astăzi, de oamenii de afaceri și, poate, chiar de mulți guvernanți, ca o piață. Pe care ei o extind mereu, dar până când?

 

Lasă un comentariu