“TOTUȘI, UNDE SUNT ROMÂNII?”...


Categorie: Editorial
|
05-08-2020
Nr: 146 (7.855)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Motto: “Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene și frumos mirositoare. Nu știm dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului.” (Părintele Iustin Pârvu, 25 noiembrie 2011).

Într-o zi toridă de joi, 9 august 2013, la Mănăstirea Plăviceni din județul Teleorman, a avut loc slujba de pomenire a voievodului martir Mihai Viteazul, decapitat în tabăra de la Câmpia Turzii. După slujba oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii, protosinghelul Teoctist Moldovanu, s-a făcut înconjurul lăcașului cu osemintele necunoscutului fără cap (presupuse a fi ale lui Mihai Viteazul), îngropate cu sute de ani în urmă, în curtea lăcașului, și descoperite întâmplător în 2010. A urmat dezvelirea statuii reprezentând capul lui Mihai Viteazul, tăiat, realizată în lut ars de artistul plastic Aurelian Bădulescu. Soclul statuii este un trunchi de stejar secular tăiat în secțiune oblică, în așa fel încât ochii voievodului să privească spre contemporani. “Dezvelirea statuii a fost precedată de «Cântecul lui Mihai Viteazul», interpretat la voce și cobză de rapsodul Ion Crețeanu din Voineasa. Textul cântecului, pierdut de Oltenia, a fost recuperat în 1751 de Sfântul Paisie de la Neamț, care l-a «redactat», chiar pe paginile Psaltirii din care citea, cu următoarea precizare: «Scrisu-s-au acest viers bătrân, de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul». Au urmat discursurile comemorative ale oaspeților de onoare: regretatul Prof. Dr. H.C. Victor Crăciun și Gen. Dr. Mircea Chelaru, reprezentând conducerea la vârf a Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni, și lansarea cărții «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate», de Teoctist Moldovanu, starețul mănăstirii, și prezentată de jurnaliștii și scriitorii Mariana Cristescu, Miron Manega, Dr. Denisa Popovici (sponsor principal), maior Ciprian Geapana și sculptorul Aurelian Bădulescu. Mănăstirea Plăviceni este singura din țară care are Hramul «Arhanghelul Mihail»“. (Miron Manega)

Așadar, am fost acolo! “Mă dusei să trec la Olt” - vorba cântecului - în miez de luncă strașnic ascunsă de pădure, la granița Teleormanului, ca să îngenunchiez la sfintele moaște de la Mănăstirea Plăviceni (Aluniș), ctitorită de Doamna Stanca, soția Viteazului Mihai, în vremi de restriște, urgisită și azi de o nenorocită sârmă electrică, mărginind, ilegal, moșia de vânătoare a “măriei sale” Liviu Dragnea. De ce am purces eu la drum lung, zi de vară până-n seară, la peste 300 de kilometri de Târgu-Mureș? - mă întreabă unii cunoscuți, mai cu seamă neprieteni. De ce am plecat departe, de bunăvoie și nesilită de nimeni, pe banii mei (deși invitată!), în zilele declarate de meteorologi drept cele mai fierbinți ale anului? Fiindcă eu îmi asum tot ce fac și spun. Și nu mă feresc să răspund! Din dragoste, mai întâi de toate, pentru “... din mila lui Dumnezeu, principele creștin Mihai voivodul, principele ereditar al întregii Țări Românești, domnul regatului Transilvaniei, supremul guvernator și domn al Moldovei, domn al unor părți din regatul Ungariei, premergătoriul și căpitanul întregii Creștinătăți”. [Mihai Viteazul, 1 mai 1600, hrisov boerilor din Țara Românească, în “Documente”, vol. IV, Eudoxiu Hurmuzachi]

Îmi place să amintesc, de fiecare dată când am ocazia - fiindcă nu mi-am uitat, și nu-mi voi uita vreodată rădăcinile -, că toți bărbații din familia mea bucureșteană, pe linie paternă, au fost ofițeri de carieră. Ca atare, am crescut într-un mediu în care se vorbea despre valorile esențiale ale individului, la modul general, și ale ostașului român, în special, în mod curent. Dar și despre Istoria Românilor și a României, care avea să devină una dintre marile mele pasiuni. Așa cum am precizat și la sfârșitul cărții protosinghelului Teoctist Moldovanu, am trăit mereu cu obsesia că blestemul dezunirii românești, despre care vorbea adesea Vasile Pârvan, nu se va risipi decât atunci când ființa pământeană a viteazului Domn Întregitor de țară - Mihai Viteazu - se va aduna în aceeași sfântă raclă, binecuvântată de hăruiți “preoți cu crucea-n frunte”. Între aceștia, vrednic de cinste se află părintele stareț de la Plăviceni, Teoctist Moldovanu.

M-am dus la Plăviceni ca să leg, o dată mai mult, Mureșul de Olt. În anul 1599, în bătălia împotriva principelui transilvănean Andrei Báthory, Mihai găsește sprijin și în rândul iobagilor secui din zona Mureșului, care își revendicau dreptul la dezrobire, promis de principele Transilvaniei. După victoria de aici și intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, Târgu-Mureșul va fi printre primele orașe care recunoaște stăpânirea lui Mihai Viteazul. Drept urmare, acesta îl va lua sub protecția sa și va acorda libertate iobagilor secui: «Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureș - se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599 - fiindcă le cunoaștem credința arătată față de noi.»

Odată cu începutul secolului al XIX-lea se perpetuează în istoriografia târgumureșeană informația legată de prezența unei Capele Ortodoxe ridicate de Mihai Viteazul în incinta fostei Mănăstiri Franciscane din Cetatea orașului. În 1809, preotul reformat Nemes Gábor, într-un memoriu dedicat Bisericii Reformate din Cetate, amintește de acest mic paraclis pictat în stil bizantin, presupunând că a fost ctitorit de domnitorul muntean pentru a-i servi ca loc de închinăciune în timpul vizitelor sale în oraș” (Ioan Eugen Man, “Târgu-Mureș, istorie urbană de la începuturi până în 1850”, Târgu-Mureș, Ed. Nico, 2006). Mai mult decât atât, avem informația că, în incinta Cetății, pe aripa către actuala Universitate “Petru Maior”, marele Voievod întregitor ar fi ctitorit, la sfârșitul secolului al XVI-lea, chiar o biserică din piatră - prima biserică ortodoxă din Târgu-Mureș. Dar, de-a lungul vremii, orașul a fost, în repetate rânduri, incendiat și prădat, ba de tătari, ba de armatele otomane sau/și de cele habsburgice. În anii 1601-1602, trupele generalului austriac Basta au jefuit și incendiat orașul, ca represalii pentru participarea populației sale la luptele duse de Mihai Viteazul împotriva stăpânirii habsburgice. “Atunci, în ziua de Sf. Laurențiu a anului 1601 - consemnează în memoriile sale cronicarul Nagy Szabó Francisc -, mercenarii lui Basta au atacat și prefăcut în cenușă Mănăstirea, Biserica, Turnul și Școala.”

Iată, însă, că ceea ce nici Evul Mediu sângeros, nici măcar comuniștii nu au îndrăznit să distrugă, au reușit lichelele postdecembriste: Iconostasul Viteazului, din Cetate, a cărui imagine mai există încă imortalizată într-un album fotografic al regretatului mare artist Ion Miclea, și chiar într-un articol al meu din anii trecuți, publicat în “Cuvântul liber”, a dispărut sub șpaclu și straturi de var. Au lucrat și mai lucrează uneori, cu sârg, aceiași nenorociți care, cu mână românească, uneori, se străduiesc din răsputeri să ne ucidă memoria, să ne mancurtizeze, să ne pierdem și bruma de demnitate și mândrie a identității naționale.

În județul Mureș există localitatea Brâncovenești, numită astfel, nu în amintirea martirului domnitor Constantin Brâncoveanu, ci nemurindu-l pe Sava Brancovici, mitropolit ortodox al Ardealului (1656-1660; 1662-1680), persecutat religios de principele Transilvaniei, Mihai Apafi I, și sanctificat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955. Aici s-au descoperit urmele unui castru roman construit de împăratul Traian (pe platoul de la intrarea dinspre nord-est în sat, permițând supravegherea Văii Mureșului) și “Lupa Capitolina” (sec.II-III), iar după distrugătoarea invazie tătaro-mongolă din anul 1241, din pietrele castrului roman s-a ridicat o cetate feudală. Deși a suferit multe transformări în decursul timpurilor, Castelul de la Brâncovenești, ridicat între 1557-1558, în stilul Renașterii transilvănene, ni se înfățișează și azi ca un amplu edificiu, fortificat, între anii 1599-1600, cu șanțuri proiectate de... olteanul Sava Armașu. Da! Armașul lui Mihai Viteazul, domnitorul instalându-și aici, pentru scurt timp, un corp de oaste, sub comanda credinciosului Sava, arhitect ingenios. Din nefericire, tocmai absența oștirii comandate de Sava (aflat, iată, la Brâncovenești, în acel moment) avea să cântărească în bătălia de la Mirăslău (16-18 septembrie 1600, între valahii conduși de domnitor - sprijiniți de secui - și trupele austriece ale generalului italian Giorgio Basta - sprijinite de sași, și de nobilimea din Transilvania), dezastruoasă pentru Mihai. Ironie a sorții, Castelul, de plan dreptunghiular, cu aripi grupate în jurul curții interioare de formă dreptunghiulară și prevăzut cu turnuri de colț, revendicat de urmașii grofilor stăpânitori, ulterior, servește drept... spital pentru copii cu handicap. Drama/ blestemul continuă, planând temerea evacuării nefericiților pacienți. Ca fapt divers, se spune că tot aici s-ar găsi și mormântul criminalului de război Wass Albert (nu am verificat informația).

Am insistat, nu întâmplător, asupra imaginii olteanului Sava Armașul, om de încredere, ca și Moise Secuiul, al domnitorului Mihai Viteazu, dovedindu-se un eficient strateg prin fortificarea șanțurilor cetății de la Brâncovenești, elemente esențiale pentru siguranța edificiului. Dar Sava Armașul va fi și el un martir. După ce Mihai Viteazul este înfrânt în bătălia de la Mirăslău, Clujul se va răzbuna pe orașele și locuitorii loiali domnitorului. Aflat cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Dieta de la Cluj (formată din aristocrația maghiară) și condamnat la moarte, împreună cu preotul Saski. Ulterior, aceeași soartă o vor avea și alți oameni ai lui Mihai Viteazul: Ioan Szelestey, Armașul Sava, și un soldat al său, un grec “inima și sufletul lui Mihai Vodă”. Pe 5 februarie 1601, ora 10 dimineața, Baba Novac și preotul Saski vor fi arși pe rug. După execuție, trupurile le vor expuse, trase în țeapă, pe drumul Feleacului, în fața Bastionului Croitorilor. La câteva luni după bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor la Cluj, în fruntea armatei sale, alături (totuși!!!!) de Basta și Mihail Székely. Orașul se va supune imediat, îngrozit de posibile represalii ale lui Mihai, după uciderea lui Novac. O parte dintre nobilii au venit cerând îndurare, o parte au fugit de teamă din oraș. Aflând locul unde a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul va pune în acel loc un steag, în amintirea bravului ostaș și haiduc. Peste secole, în fața Bastionului Croitorilor, Clujul a ridicat în lumină, în 1975, superba statuie a lui Baba Novac operă a sculptorului Virgil Fulicea. O statuie i se cuvine și Armașului Sava, viteaz și credincios oștean al domnului Mihai. I-am sugerat această idee tânărului și atât de talentatului artist Aurelian Bădulescu, fiind convinsă că va reuși să-l aducă pe Sava la Plăviceni, pentru a sta de strajă, cu nestrămutata sa loialitate, Domnitorului, până la capăt.

M-am aflat la Mănăstirea Plăviceni, alături de “preoți cu crucea-n frunte” și sute de credincioși veniți din toate colțurile țării, în cea mai călduroasă zi a anului 2013, 9 august. Și nu am simțit decât căldura inimilor. Și nu am simțit nici cea mai mică durere, și nicio umbră de oboseală. Duhul Întregitorului ne-a întărit. M-am aflat acolo, am atins racla cu moaștele și m-am cutremurat. Până și soarele părea a se fi domolit, de drag și de emoție, zâmbind chipului de lut frământat în cuptoarele sufletului de tânărul, minunatul Aurelian Bădulescu și odihnind pe trupul stejarului retezat. Splendidă reprezentare a Domnitorului, această atât de profundă, în egală măsură, telurică și celestă, compoziție a artistului! Sacru și profan, într-o îngemănare ideală. Tulburătoare în rezonanța sa imemorială, acolo, atunci, secunda de absolut a lirei trace a Orfeului din Voineasa, uriașul (pe cât de subțire, ca un abur din pământuri) cobzar-rapsod, trubadur la “curțile dorului”, Ion Crețeanu!

Doamne, cât de înzestrat este acest popor al meu! Puternic și tenace este părintele stareț Teoctist Moldovanu. Va izbândi până la capăt, în nobila sa misiune, sunt convinsă, poate și fiindcă, de-acum, îi vom sta mai mulți alături. Pentru strădania sa, Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni i-a conferit, acolo, la “locul faptei”, prin însuși președintele ei, regretatul Prof. univ. Dr. H.C. Victor Crăciun, Medalia “Mihai Viteazul”. Oricare va fi rezultatul analizei de laborator, asemenea momente de solidaritate și comuniune românească sunt rarisime. Este un semn divin și acesta, cred eu. Fie-mi îngăduit, în loc de altă încheiere, să întreb și eu, retoric, desigur: ce o să facem, dacă se va dovedi că este trupul Viteazului? Există și un mormânt al doamnei Teofana, mama Domnitorului, de unde s-ar putea preleva eșantioane pentru proba ADN, ca să nu tulburăm capul de la Mănăstirea Dealu! Așadar, ce vom face? Ne vom cutremura - dacă a mai rămas ceva bun în noi, și-atât? Dacă n-am știut, cu peste patru secole în urmă, să-i apărăm viața, măcar acum să-i apărăm memoria! Măcar atât merită, și marele Întregitor, și Neamul românesc, atât de urgisit și dezbinat! Fiindcă, așa cum spunea Mitropolitul Antonie Plămădeală, “...a venit Mihai Viteazul, și a intrat în București, în Iași, și în Alba-Iulia, și românii au fost, din nou, una.” Și acum există Catedrala Neamului! Acolo este locul cuvenit odihnei marelui domnitor.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval