La 9 august anul acesta s-au împlinit 419 ani de la odioasa crimă săvârșită asupra lui Mihai Viteazul, domn al Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, cel care a realizat primul model românesc de unitate națională. La urcarea pe scaunul domnesc al Țării Românești, Mihai găsește o situație internă și externă extrem de complicată - la interior se confruntă cu conflicte politice și greutăți economice, iar la exterior, disputele dintre imperiile vecine: Otoman, Habsburgic și Polon, care puneau în pericol însăși existența Principatelor Române, Moldova și Țara Românească. Transilvania era privită de Mihai ca un ținut pe care îl asemuia cu o capodoperă a naturii, comparabilă cu un măreț și întins palat, o cetate naturală “lesne de apărat, anevoios de cuprins”, cum avea să spună Bălcescu după două secole și jumătate. De la începutul domniei, două gânduri au pus stăpânire pe întreaga ființă a lui Mihai Viteazul: INDEPENDENȚA și UNITATEA ȚĂRILOR ROMÂNE. Într-o primă etapă a scurtei sale domnii a trimis slujbași în Moldova și Ardeal, care îl informau despre starea și spiritul care domnea în rândul populațiilor locale. În Transilvania, prin căi diplomatice și mijloace financiare, a înființat episcopia ortodoxă, care funcționa sub jurisdicția mitropoliei de la Târgoviște, la care, pentru păstorirea enoriașilor, a trimis un episcop de la Târgoviște. În același timp își pregătea oastea pentru confruntările cu otomanii. În 23 august 1595, pe un teren mlăștinos din zona Giurgiu - Călugăreni, izbutește o mare izbândă împotriva turcilor. Această victorie i-a sporit dorința și întărit credința în putința realizării obiectivului “independență și unitate națională pentru români”. Mihai și-a fixat ca prim obiectiv Transilvania. Aici era o oarecare instabilitate la conducerea principatului, prin nestatornicia lui Sigismund Bathori, care renunță pentru a doua oară la domnie în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathori. Toamna anului 1599 este timpul și martora marilor înfăptuiri. La 4 octombrie 1599, Mihai își urnește oastea spre marile biruințe, din Ploiești, pentru ca apoi, la Florești, căpeteniile oștirii să-și recunoască “credința față de domn”. Împărțită în două coloane, oastea pornește spre Transilvania. Coloana de sub comanda lui Mihai urcă pe Valea Buzăului, iar cealaltă coloană, aflată sub comanda fraților Buzești, căpitanului Baba Novac și a banului Udrea, urcă pe Valea Oltului. La trecerea Carpaților, Mihai este așteptat de oastea secuilor, care îi fusese alături și la Călugăreni și care i se alătură din nou. La Prejmer erau convocați conducătorii brașoveni, cărora le pretinde “jurământ de credință”, atenționându-i asupra consecințelor nerespectării acestui jurământ. Cele două oști se întâlnesc la Tălmaciu, lângă Sibiu, unde urma să se alăture, potrivit înțelegerilor, și o oaste imperială, comandată de generalul Basta. Această oaste însă nu a mai venit. Referindu-se la acest lucru, Mihai, supărat, s-a adresat împăratului astfel: “n-a voit să vină nici într-un chip și nici ajutor n-a voit să-mi trimită”. Aflând de dificultatea în care se afla Mihai, nunțiul papal și Andrei Bathori i-au cerut acestuia să părăsească Ardealul. Lucru ce nu s-a întâmplat. “Ciobanul neînstare să lupte”, cum îl poreclise Bathori pe Mihai, a rămas neînduplecat. Printr-o acțiune militară fulger, care pentru istorici rămâne un model de gândire și realizare, își organizează lupta de la Șelimber, cu Andrei Bathori. Confruntarea a avut loc în ziua de 18 octombrie, între orele 9 dimineața și 4 după masă și s-a terminat cu victoria oștilor lui Mihai Viteazul. Se apreciază că în luptă au căzut peste 3.000 de ostași din ambele oștiri. Mihai, în fruntea oștii, își continuă drumul spre cetatea de scaun Alba Iulia, unde ajunge la 1 noiembrie 1599. Este întâmpinat de cancelarul Transilvaniei, Demetrius Naprogyi, care îi înmânează cheile orașului. Cu o statură înaltă, uscățiv la față, cu niște ochi negri care aruncau scântei, tăcut și gânditor, îmbrăcat în haine strălucitoare, călare pe un cal alb, a avut o intrare triumfală în cetatea Alba Carolina. Dieta întrunită, formată din reprezentanții nobilimii maghiare, sașilor și secuilor, a hotărât recunoașterea lui Mihai Viteazul ca noul principe al Transilvaniei. În această calitate, Mihai ia o serie de măsuri care marchează începutul unei opere mărețe de adaptări și transformări menite, în timp, să conducă la consolidarea unirii celor două principate. Față de măsurile luate, nobilimea maghiară își arăta nemulțumirile prin proteste directe și reclamații la împărat. Nobililor le răspunde prin vorbe ca: “Am cucerit această țară a Transilvaniei cu toate hotarele și cu toate folosințele, stăpânitorul căreia sunt eu și nu altcineva”. De altfel, actele oficiale le semna cu formula “Io Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată țara Ardealului”. În același timp a avut grijă ca să-l înștiințeze pe împăratul Rudolf cu privire la vrerea sa de a “da sate și palate cui vrea, cu acea putere cum au avut-o și alți domni”. Împăratul, fiind la strâmtoarea pusă pe seama mișcărilor naționaliste ale nobilimii maghiare, avea nevoie de colaborarea cu Mihai Viteazul pentru combaterea acestor mișcări, obținând din partea acestuia dreptul că “Ce vei face să fie făcut și cum vei zice să fie zis. Tot va fi pe voia Domniei-Tale”. Mihai știa în sinea sa că nici bunăvoința și nici sinceritatea împăratului habsburgic nu erau mai curate și nici mai tainice decât ale nobilimii. Și unii și alții așteptau momentul în care să-și poată da mâna pentru dărâmarea falnicului stejar, care îi umbrea prin măreția și vitejia sa. Prin acțiunile și măsurile luate a căutat să îndrepte unele nedreptăți la care era supusă populația românească din Ardeal. Pentru mângâierea și liniștea sufletească a acestora, construiește o mănăstire ortodoxă în apropierea cetății, aducând călugări din Țara Românească și din Moldova, pe care apoi o înzestrează cu moșii. Ia măsura ca și confesiunea ortodoxă să fie așezată cu drepturi egale alături de celelalte două confesiuni recunoscute: romano-catolică și luterană. În același timp obligă Dieta să legifereze dreptul românilor la folosirea pășunilor și la scutirea preoților ortodocși de corvoadă. Mihai s-a dovedit a fi generos și față de secui, cărora le-a recunoscut vechile privilegii știrbite de nobilime, cu motivarea că i-au fost credincioși în luptele purtate împreună. Lui Mihai i-a mai rămas gândul la alipirea Moldovei la Țara Românească și Transilvania. Pentru aceasta, cu o parte din oaste, trece în Moldova. La mai puțin de trei săptămâni, porțile cetății Neamțului și ale capitalei, Suceava, îi sunt deschise. Astfel că în vara anului 1600, pământurile locuite de români sunt unite, pentru scurtă vreme, între granițele unei singure țări. Faptele și succesele militare ale voievodului sunt urmărite cu îngrijorare și invidie de polonezi, imperiali și nobilimea ardeleană, care, împreună, hotărăsc să frângă aripile vulturului. Aceștia pregătesc lupta de la Miraslău, din data de 18 septembrie 1600, în care Mihai pierde lupta, dar nu și speranța. Își caută sprijin, din ce în ce mai puțin de găsit, își organizează și își instruiește armata și, pe 24 iulie 1601, la Gurăslău, pe valea Zalăului, se confruntă din nou cu același Sigismund Bathori, în fața căruia obține o răsunătoare victorie. În ultima vreme, relațiile cu împaratul Rudolf și cu generalul Basta devin din ce în ce mai reci și mai neprietenoase; îl sfătuiesc să părăsească Transilvania. Față de aceștia, voievodul declară: “Nici Basta și nici împăratul nu-i stăpân, căci țara îmi este supusă”. Împăratului îi mai dă ca răspuns următoarele: “Împăratul are destule țări și deci nu are trebuință de Transilvania, pe când lui Mihai îi este necesară și de aceea nu o va părăsi”. Motive suficiente pentru Basta și pentru împărat de a-l da pieirii prin mișelie pe cel care nu se lăsa încovoiat. Actul mișelesc s-a petrecut în zorii zilei de 9 august 1601, într-un moment când gărzile de pază nu erau în apropiere. La scurtă vreme, autorul crimei, generalul Basta, într-o scrisoare adresată arhiducelui Mathiaș, viitorul împărat habsburgic, mărturisea: “Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”. Despre producerea odioasei crime și despre respectul purtat de poporul român gloriosului voievod, vom afla într-unul dintre numerele următoare ale ziarului “Cuvântul liber”.
