REZILIENȚA PSIHOLOGICĂ - EMOȚIONALĂ ÎN CONTEXTUL CRIZEI EPIDEMIOLOGICE (I)


Categorie: Comentariu
|
18-09-2020
Nr: 178 (7.887)
|
Autor: Dr. IOAN JUDE, sociolog
|

Fiind un concept și, totodată, o strategie prin care se caută acele mijloace de a rezista în fața unor agresiuni fizice sau psihice, percepute sub forma unor șocuri și traume psihologice, cum se întâmplă și în prezent, prin agresiunea acestui virus și a maladiei produse de acesta, cu costuri materiale - economice și sociale și de vieți omenești, se impune să-l decriptăm semantic și acțional, cu trimitere mai ales în plan emoțional, demers pe care voi încerca, stimați cititori, să-l realizez în acest articol tematic. Devenind un cuvânt cheie în registrul acțiunilor de menținere a stării de sănătate, cel puțin din perspectivă psiho-afectivă, trebuie cunoscut că prin reziliența psihologică (noțiune de origine engleză - resillience, dar cu rădăcini latine - resilio, care însemnă “a se întoarce, a ricoșa, a ieși în evidență” ), sunt desemnate acele capacități ale individului afectat de unele șocuri, în a putea rezista și trece peste anumite momente grele din viața sa, cum ar fi unele suferințe, traume psihice și sociale, tragedii, accidente sau, la modul cel mai concret, de a depăși această criză epidemiologică cu care se confruntă lumea, și unii oameni, care îi resimt impactul atât în timpul bolii, cât și ulterior, prin sechelele lăsate. Dar, așa cum se știe, acest concept devine operațional și în alte medii, de anvengură politică și militară, impunând rezistența în fața unor asemenea șocuri, atacuri sau schimbări de strategii din partea unor posibili agresori, extinzându-și astfel sfera de cuprindere acest concept. Dintr-o asemenea perspectivă, reziliența este definită, în mod frecvent, drept capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile, care creează un asemenea disconfort și chiar unele traume psiologice. Începând cu anii '60, conceptul a suferit numeroase schimbări, astfel că la început a fost considerat ca a fi un fenomen înnăscut, ulterior atenția fiind îndreptată atât spre factorii individuali, cât și cei familiari, sociali, dar și culturali. În ultimul rând, spre cei politici, economici și militari, cum avea să ne spună, într-o recentă misiune TV, actualul secretar general adjunct NATO, domnul Mircea Geoană, impunând rezistență din partea organismelor statale față de aceste șocuri, cum este și cel produs de această pandemie, al cărui impact nociv impune reziliență.

Nu voi încerca să clarific, acum și aici, disputele diverșilor psihologi asupra acestui concept, ci voi aminti că cercetătorii secolului XXI consideră reziliența un proces social și cultural, putând fi explicat cu ajutorul a trei modele: “compensator”, “de protecție”și “de sfidare”. Dintre psihologi, Emmu Warner (1995) face referire la trei utilizări generale ale termenului în cauză: o bună dezvoltare în ciuda pericolului social, păstrarea competențelor în ciuda stresului continuu și la recuperarea după o traumă. Prin această strategie, se impune celor afectați de aceste stări de dezechilibru fizic și emoțional, care pot culmina prin atacuri de panică, să nu rămână neputincioși - panicați în fața unor asemenea șocuri emergente acestei maladii, în cazul pandemiei, ci să le depășească prin voință, încredere de sine și gândire pozitivă. În mod evident, reacția de teamă în contextul actualei crize pandemice este amplificată de multitudinea informațiilor false și manipulative, ceea ce impune ca să fim mai selectivi cu informația și modul de informare și să ținem seama de informațiile autorizate și nu de cele care circulă pe toate canalele mass-media și, mai ales, pe rețelele de socializare.

Totodată, prin reziliența psihologică emoțională, vom depăși emoțiile negative de neîncredere, deznădejde - descurajare - moral scăzut, teamă, frică, anxietate și chiar depresie. Aceasta înseamnă că trebuie să adoptăm o strategie de luptător în raport cu boala, ceea ce confirmă o veche vorbă înțeleaptă, în conformitate cu care, nu sunt boli, ci bolnavi! Desigur, această sintagmă nu exclude durerea pricinuită de anumite boli organice, dureri, dincolo de autopercepția și gradul de subiectivitate a evaluării acestora. Așadar, reziliența este una dintre cele mai utile abilități, folosită în contracararea afecțiunilor - unor boli sau alte șocuri traumatice, astfel că exersarea ei ne poate aduce beneficii pe termen lung, formându-se ca urmare a învățării și exersării, nefiind de natură transmisibilă, cum se credea la început. Între anii 2000 și 2006, Suniya Luthar definește reziliența ca o adaptare pozitivă în ciuda dificultăților, punând accent pe două elemente care o configurează: adversitatea semnificativă și adaptarea pozitivă. Fără a intra în detalii asupra acestor elemente propuse de cercetătorul citat, se poate concluziona că reziliența se măsoară, în mod indirect, doar prin intermediul acestor două elemente: în acest caz, prin atitudinea față de virus și maladia produsă și prin capacitatea adaptativă la șocul emoțional produs, obiectivat prin menținerea controlului emoțional, care devine dezechilibrat în urma acestor șocuri psiho-afective, sau de altă natură, de mai mare anvergură.

Pe lângă această particularitate ce vizează capacitatea adaptativă, despre care am mai vorbit într-un alt articol publicat în acest cotidian, este bine să știm că reziliența presupune, în primul rând, aș spune, atitudinea care o avem față de boală și nu exclusiv boala în cauză, cu efectele sale indezirabile. În acest sens, psihologii ne spun că nu putem controla ceea ce ni se întâmplă, ci că doar putem controla atitudinea pe care o avem față de situația respectivă. În esență, a fi rezilient înseamnă a fi rezistent la șoc, în mod deosebit la șocul emoțional. De aceea, reziliența este asociată cu rezistența la emoții și stres, fiind foarte asemănătoare cu acele tehnici de contracarare a stresului, pe care în acest context l-am numit stres pandemic.

Așadar, reziliența reprezintă capacitatea de adaptare la situațiile foarte stresante, traumatizante sau cu potențial traumatizant, cu care o persoană se confruntă în situații limită, adică atunci când agenții stresori și situația stresantă depășesc un anumit prag critic al suportabilității, trecând în stadiul ce atinge punctul culminant al emoției și stresului, în cel al atacului de panică. Ceea ce îi caracterizează pe oamenii rezilienți, față de cei nonrezilienți, este faptul că primii nu se lasă copleșiți de aceste situații stresante, își revin mai repede în urma acestora, cu alte cuvinte sunt mai rezistenți în fața acestor șocuri emoționale.

(Va urma)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval