ULTIMUL DICTATOR


Categorie: Editorial
|
22-09-2020
Nr: 180 (7.889)
|
Autor: Acad. NICOLAE DABIJA
|

Alexandr Lukașenko e ultimul dictator al Europei. El conduce cu mână de fier Republica Belarus, de 26 de ani. Și e gata să mai conducă 26.

Un președinte de colhoz, ajuns întâmplător, în 1994, în fruntea acestei republici ex-sovietice, a făcut din ea o URSS în miniatură, comparabilă doar cu fostul dominion de pe timpul lui Stalin.

Prima lui grijă a fost să lichideze opoziția: toți cei care înaintaseră critici la adresa lui au fost asasinați, judecați, arestați, condamnați la ani grei de închisoare, expulzați peste hotare, dispăruți fără urmă.

În 1998, noi, un grup de deputați din parlamentul Republicii Moldova i-am expediat un mesaj prin care-l întrebam ce s-a întâmplat cu președintele Comisiei Electorale Centrale, cu un vice-prim-ministru al guvernului, cu un ministru de Interne etc., care dispăruseră fără urme chiar din cabinetele lor de lucru.

Răspunsul lui Lukașenko strălucea prin impertinența lui: “Nu cunoaștem unde se află cei nominalizați. Mă întrebați, de parcă în Republica Moldova nu dispar oameni.  Așa sunt timpurile pe care le trăim.”

A doua grijă a acestui discipol al lui Stalin a fost să schimbe Constituția, pe care a trecut-o prin “referendum”. Conform ei, deputații din Parlament nu sunt aleși, ci numiți de Lukașenko, miniștrii sunt puși și scoși de Lukașenko (E ceea ce dorește să facă și Dodon prin modificarea Constituției Republicii Moldova). S-a revenit la vechile însemne - drapel, stemă, imn - sovietice.

Timp de 26 de ani, Lukașenko n-a fost auzit niciodată rostind măcar o singură frază în limba belarusă. El a afirmat, încă în primul an de președinție: “Limba belarusă nu există. Ea e aceeași limbă rusă”.

Și atunci, ce ne facem cu lucrările clasicilor belaruși - Francisk Skorina, cu monument inaugurat în strada Mateevici din Chișinău, Vikenti Dunin-Marținkevici, Francisk Bogușevici, Ianka Kupala, Iakub Kolas, Maxim Bogdanovici, Maxim Tank, Vasili Bâkov, Râgor Borodulin, Nil Ghilevici etc. - ei toți, conform părerii acestui absolvent al unei instituții agricole (de acolo vin toți “istoricii” și “lingviștii” perioadei sovietice în aproape toate republicile ex-sovietice) nu există.

În aceste zile, Republica Belarus fierbe. Protestatari din toate orașele mari ale țării îi cer lui Lukașenko: “Pleacă!”. Iar dictatorul îi amenință cu mitraliera, pe care o poartă cu sine, și susține că protestele cu sute de mii de participanți ar fi organizate de… NATO. V. Putin, un alt dictator, îi promite ajutor militar, dacă “ordinea nu va fi stabilită”. Ordine pentru el, ca și pentru Lukașenko, înseamnă acceptarea răului permanentizat și a minciunii oficiale.

Închisorile se sufocă de cei reținuți, aceștia sunt bătuți, umiliți, amenințați cu moartea. Mai mulți protestatari au dispărut fără urmă.

Alții, precum Svetlana Tihanovskaia, au părăsit țara.

Au fost arestați toți membrii Comitetului de Organizare, afară de Svetlana Alexievici, laureată a Premiului Nobel (2016).

O cunosc pe Svetlana Alexievici din 1987. Am fost împreună, pe când eram tineri de tot, în Polonia, la invitația Uniunii Scriitorilor din această țară.

La 28 iunie 1987 am participat la “Noaptea Poeziei” din orașul Cracovia. Am recitat poezii în fața monumentului lui Adam Mickewicz, unde s-au adunat câteva mii de polonezi ca să omagieze Poezia. Între 23 iunie și 2 iulie am participat la mai multe întâlniri din orașele Varșovia, Cracovia, Lodz, Kielce, Katowice, Auschwitz, însoțiți de Alexandr Navroțki, secretar al Uniunii Scriitorilor.

La întâlnirea de la Uniunea Scriitorilor am fost anunțați că toți cei 824 de membri ai Uniunii Scriitorilor se află în opoziție cu puterea.

Și noi suntem în opoziție, a declarat Svetlana Alexievici în numele delegației de scriitori tineri care veniserăm din “Perestroika”, cum i se zicea URSS pe atunci.

Tot la Uniunea Scriitorilor am aflat că, în acea perioadă, în Polonia funcționau mai multe tipografii ilegale, care tipăresc literatură, colegii scriitori de acolo dăruindu-ne mai multe volume editate în rusește, semnate de O. Mandelștam, B. Pasternak, A. Ahmatova.

La întâlnirea din orașul Lodz a venit multă lume ca s-o vadă pe viitoarea laureată a Premiului Nobel. Filiala Uniunii Scriitorilor din acest oraș fusese desființată cu câteva săptămâni mai devreme, toți cei 60 de membri ai ei fiind excluși din Uniunea Scriitorilor, în locul lor fiind primiți alți 60 de scriitori, unii dintre ei - fără cărți, dar niciunul dintre aceștia n-a dorit să accepte carnetele de membri ai uniunii scriitoricești.

- Suntem solidari cu toți cei excluși din Uniunea Scriitorilor, a fost mesajul nostru de susținere.

La întâlniri i-am cunoscut pe marii poeți polonezi Zbigniew Herbert, Tadeus Rujevici, Èeslav MiloŠ.

Am semnat împreună o adresare guvernelor celor două țări cu îndemnul să fie desecretizate documentele referitoare la asasinatele celor 20.000 de ofițeri polonezi din pădurea de la Khatyn de lângă Smolensk.

Svetlana Alexievici le vorbea polonezilor despre Afganistan, despre Cernobâl și despre Restructurarea lui Gorbaciov.

Pe timpul lui Lukașenko, ambele ei cărți “Sicrie de zinc” și “Dezastrul de la Cernobâl” au fost interzise în Belarus.

Despre președintele Republicii Belarus a scris mai multe articole, numindu-l “un dictator cumplit”, iar despre Putin că ar fi “un dictator înarmat”. Doi dictatori de care cele două țări nu mai pot scăpa de mai bine de un sfert de secol.

În 2015, Svetlanei Alexievici i s-a decernat Premiul Nobel “pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinței și curajului”.

Acest premiu a venit să încununeze opera sa publicistică. Premiul Nobel pentru jurnalism nu mai fusese acordat din anul 1901, când a fost încununat cu el scriitorul francez Sully Proudhomme.

În cazul Svetlanei Alexievici e vorba mai degrabă de proza-martor, de proza-document. E adevărul neînfrumusețat al literaturii, e vorbirea directă a evenimentului, a faptului întâmplat.

 Înainte de a deveni laureată a acestui important Premiu, Svetlana Alexievici, amenințată de buldogii lui Lukașenko, a locuit în Italia, Franța, Elveția, Germania, apoi a revenit la Minsk.

Dar Europa mai e plină cu intelectuali belaruși, nevoiți să-și părăsească țara, din motiv că nu împărtășesc ideile acestui schizofrenic.

Din păcate, Lukașenko are admiratori și pe la noi: “În Minsk străzile sunt curate-lună”.

E ca și cum l-ai aplauda pe Stalin când trage cu mitraliera, și nu lasă urme.

Atunci, în 1987, când am ajuns cu Svetlana Alexievici și cu ceilalți scriitori tineri, în cetatea de la Cracovia, ghidul ne-a arătat între altele Turnul călăilor, în care aceștia locuiau, și ne-a spus că adresarea frecventă astăzi de “Maestre!” în Evul Mediu se putea referi doar la călău.

Cei care o foloseau aveau obligația ca atunci când o rosteau să scuipe imediat peste umăr.

Aceeași adresare - “Maestre!”, - o merită și Lukașenko:

- Maestre! Pleacă! La groapa de gunoi a istoriei sau la închisoare! Că acolo ți-e locul!...

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval