În urmă cu mai bine de trei decenii, mai exact în primăvara premergătoare primelor alegeri “libere” din 1990, aveam ocazia nesperată ca, la invitația unor francezi dornici să ne cunoască mai bine pe noi, românii, “în terenul lor”, să petrec o lună în Normandia. Nu sejurul meu francez constituie tema acestui editorial, ci o anume stare de spirit pe care am sesizat-o, și pe parcursul călătoriei, dar și în localitatea-țintă, mai apoi chiar în Paris, vizând un fel de intoleranță, mascată mai mult sau mai puțin, care, mai întâi, m-a surprins, apoi m-a revoltat de-a dreptul. Francezii erau deranjați vizibil de “invazia” anglo-americană, pe care o considerau cel mai mare rău al timpului european, protejându-și cu susținută îndârjire - lăudabilă în sine - produsul național, fie el cultural sau economic. Am avut neplăcuta experiență de a cere, în câteva magazine, Coca-Cola și țigări americane, fiind servită, inițial, cu o condescendență disprețuitoare, pentru ca, ulterior, aflând că nu sunt franțuzoaică, vânzătorii să-mi ofere, cu zâmbetul pe buze, prezentându-i calitățile superioare, alternativa lor... națională. Faptul m-a pus pe gânduri și, cu prima ocazie, am cerut explicații gazdei. “N-avem nimic împotriva americanilor, nici împotriva englezilor, dar trebuie să ne apărăm produsul nostru, care nu e cu nimic inferior. Trăim în Franța, nu în SUA - asta trebuie să priceapă și copiii noștri, înnebuniți de rock și de filme americane, și asta trebuie să înțelegi și tu, ca oaspete. Avem valorile noastre, pe care trebuie să le apărăm.
Altfel, în câțiva ani, ne ducem de râpă!” La vremea aceea, venind dintr-un spațiu în care valorile naționale se aflau la mare cinste, mare lucru n-am înțeles, considerând nejustificată temerea francezilor și taxând intoleranța drept invidie la cuceririle europene, “inofensive” (credeam eu), ale Unchiului Sam.
Iată însă că, de 30 de ani, în România postrevoluționară, care atâta amar de timp a dus dorul americanilor, pe nesimțite și fără tămbălău, limba engleză s-a insinuat mai ceva decât o a doua limbă oficială dorită de liderii maghiari. Engleza e la modă pe tot globul, deci și în România, dar nu numai pentru că e frumoasă și pentru că e limba lui Shakespeare, ci pentru că e limba atotputernicilor lumii. În fond, a ști cât mai multe limbi de circulație internațională este un deziderat pozitiv, mai ales că ne pregătim de integrare. Atâta tot doar că... “ce e mult nu-i sănătos”!
În așteptarea “globalizării”, cultura română a rămas de izbeliște: “butonând” telecomanda, din zori și până în noapte, tot ce e străin este în engleză americană și, ceea ce e mai grav, de calitate îndoielnică. Mai mult, limba română, scrisă sau vorbită, împrumută tot mai mulți termeni din engleză, de parcă fondul nostru de cuvinte s-ar fi epuizat. Și, culmea, anunțurile, reclamele și chiar subtitrarea filmelor de pe micul ecran sfidează nu numai topica și logica limbii române, cât mai ales elementarele reguli gramaticale. “La început a fost Cuvântul!” - scrie în Cartea Cărților. Oare ce cuvânt o fi fost la începutul noii democrații românești, de după decembrie 1989? Cine l-a dictat și în ce limbă?
Ce pretenții mai putem avea de a ne proteja și valorifica produsul național, dacă nu suntem în stare să ne apărăm limba în care ne-am născut și pentru a cărei păstrare în veac nu puțini și-au dat viața? Invazie culturală anglo-americană? Nu! Nesimțire românească și lipsă de demnitate națională a celor care, de dragul arginților și al cât mai multor “locații” superdotate, de la înălțimea fotoliilor moi, uită de unde au plecat și, mai ales, pentru ce au fost trimiși de “prostimea” care a băgat votul în urnă. Supuși, sistematic, de mai bine de trei decenii, unui proces de îndobitocire, prea săraci și înnebuniți de grija pâinii celei de toate zilele, românii nu mai au timp să observe că după ce - vorba unui ex-premier - “n-a mai rămas nimic de furat în țara asta”, ni se fură și limba. Până când?
