MAI MULT DECÂT NIȘTE SIMPLE FIRIMITURI DE VIAȚĂ ADEVĂRATĂ (2)


Categorie: Diverse
|
22-10-2020
Nr: 202 (7.911)
|
Autor: IOAN VULCAN-AGNITEANUL
|

O tot mai tristă și firească autoconstatare, dar de care niciun pământean n-are scăpare: pe măsură ce mă adâncesc în mintea-mi uitucă, marele necaz al meu nu este că nu știu ce să fac, ci că nu mai pot face ceea ce știam să fac. (I. Vulcan)

În vremea mult prea timpurie a unei dimineți de octombrie, am purces la pas pe drumul de hotar prăfuit, lung și cunoscut de la marginea așezării mele natale, ajungând într-un târziu la „Coliba cosașilor", de pe muchea pintenului de deal al Pădurii Fetea. Mă așteptau, cu lătratul lor prietenos, câinii de la stâna unchiului Ilie Popovici, fratele mijlociu, din cei nouă care au trăit și îmbătrânit, ai mamei mele, Victoria. În tinda colibei, agățată de o scoabă învechită, se odihnea coasa ruginită din anii tinereții mele, precum și grebla de lemn, cu doar câțiva colți, a străbunicii. Când razele fierbinți ale mândrului soare păreau a ne fi toropit de-a binelea cu dogoarea lor, ne-am retras la umbra unui măr și păr pădureț (adică nealtoit) pentru a prânzi cu toți ai casei. Apoi, bărbații au prins a bate „gurile știrbite" ale coaselor, pregătindu-le pentru ca, în următoarea dimineață, să ne apucăm din nou a cosi otăvurile poleite de roua limpede și rece. Spre seară, odată cu ciurda de vaci și bivoli, am intrat pe ulița mare din așa-zisa „Vale a Stricaților", stând cocoțați în carul încărcat cu fânul de curând cosit, cu plăcutul lui miros al florilor de câmp.

Era ultima zi de neuitat din plăcutul și lungul meu concediu al unei binemeritate neodihne odihnitoare de miez de toamnă!

În dimineața de duminică, care avea să vină, uitându-mă la consătenii mei, întâlniți la slujba religioasă din fața altarului vechii noastre biserici de lemn, aveam să constat că unii dintre noi suntem fie bătrâni, fie în vârstă, în vreme ce alții doar înaintau în viață. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, tuturor ne apar la tâmple fire albe, iar trupurile se transformă în propriile noastre poveri, la care se mai adaugă și slăbiciunea minții. Așadar, ferice de bătrânii țărani sănătoși și neuitați! Vai și amar de cei bolnavi, săraci și uitați de proprii lor copii, nepoți și strănepoți!

 

CĂLĂTOR PRIN LUMEA LARGĂ

S-a întâmplat să cunosc un român de-al nostru, rătăcit printr-un mare oraș al toridei Floride americane. Ca apoi, la despărțire, să-l asigur că după ce o să ajung în țara mea și a lui, o să le spun părinților săi, țărani bătrâni, într-un mic sat din Ardeal, că m-am întâlnit cu chipeșul lor fecior (fost inginer-constructor în țară) și că o duce nu numai tare bine, dar și că încă mai este citav la minte și la trup. L-am asigurat că n-am să le spun că lucrează ca șofer, zi și noapte, pe un taxi închiriat, în care, nu arareori, se întâmplă să mănânce și să doarmă. Pentru că este doar tolerat să stea, din când și când, la o familie de cubanezi transfugi. Și ce credeți că am făcut după nerăbdătoarea mea reîntoarcere în țară? Pentru ca nu cumva să-i întristez și mai mult pe sărmanii lui părinți, am pus din agoniseala mea cinci bancnote a câte 10 dolari fiecare lângă fotografia fiului lor, pozând mândru la volan. Numai că ceea ce avea să mă întristeze cel mai mult, avea să fie nu sărăcia și chipul trist și obosit al feciorului lor, ci faptul că el scrisese pe fotografie că acea mașină elegantă și costisitoare era proprietatea lui! Mi-am ținut gura, nevrând să le sporesc supărarea că unicul lor fiu umblă brambura prin lumea largă!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval