PARADOXUL UNEI REVOLUȚII LENTE


Categorie: Editorial
|
12-11-2020
Nr: 217 (7.926)
|
Autor: TEODOR BACONSCHI, dr. în Antropologie
|

Ar fi deplorabil de simplist  să constatăm că educația online, accelerată și extinsă în 2020, sub presiunea claustrării preventive, pentru a limita pandemia de Covid-19, a generat reacții pro și contra. Pe de o parte, nu avem de ales, cel puțin deocamdată, până când statisticile contaminării scad și apare un vaccin validat de autoritățile medicale. Trebuie să formăm o nouă deprindere și să ne amintim că ființa umană e divin echipată cu o enormă plasticitate a supraviețuirii: se adaptează din mers, pentru a rezista oricărui context. Pe de altă parte, digitalizarea economiei a început prin digitalizarea proceselor comunicaționale: dacă producem bunuri și schimburi reale prin internet, școala pe platformele digitale pare o întreprindere de la sine înțeleasă. Evident, școala transmite cunoaștere, având și alte scopuri: formarea caracterului, a conștiinței civice, modelarea unei logici a valorilor, deschiderea spre superior și imaterial, căci “nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Acest “suflet” al efortului educațional presupune co-prezența dintre magistru și discipoli, adică o reală comunitate care se privește direct în ochi, pentru a pătrunde în adâncul pe care aceștia îl fac accesibil. Însă nu se pune problema ca toatășcoala să se facă de acum înainte prin internet, ci numai anumite segmente ale sale, care - odată virtualizate - permit organizarea cursurilor în clase cu mai puțini elevi. Apropo: am văzut și eu imagini cu săli de curs de prin Asia, cu micuții izolați în minibastioane de plexiglas. Banalizarea unor asemenea formule profilactice ar putea avea urmări psihice negative. E, deci, înțelept să acceptăm mixajul virtual-real, să mizăm pe o treptată revenire la normalitate și, totodată, să vedem partea bună a poveștii, legată de posibilitatea extinderii mai rapide a infrastructurii digitale și de antrenarea în sfera pedagogică a unui public mai larg (recrutat chiar din populația adultă). Un exemplu empiric am avut la un curs, recent susținut la Casa Paleologu, on-line, unde prelegerea a putut fi urmărităși de către auditori din afara Bucureștiului și chiar a țării. Multe universități de seamă din Occident ofereau - pentru un public global - cursuri on-line, concentrate în module “de vară”. Așa-zisul “învățământ la distanță” nu mai e demult o noutate, chit că e văzut ca și cum ar fi un surogat. Și chiar este: munca directă a profesorului/ tutorelui/ mentorului cu elevii sau studenții genereazăși dialoguri pe viu, dezbateri care ajută asimilarea și aprofundarea diverselor discipline. O asemenea “metodă” e mult îngreunată în cazul unor ore predate digital. Să fim onești: dacă întâlnim, bunăoară, un absolvent de Oxford, știm că el a trecut examene scrise de trei ore, că a redactat nenumărate eseuri, că s-a cufundat în magnificele biblioteci ale multisecularei universități, că a performat poate în echipa de canotaj sau și-a exprimat ideile într-una dintre numeroasele “student societies”, organizate în afara școlii. Vedem în el un mic erou inteligent și harnic, performant și răzbătător... Oare l-am privi cu egală admirație dacă ne-ar spune că a absolvit faimoasa alma mater on-line, fără să calce pe la Oxford? Nu știu, cel puțin acum, să răspund acestei întrebări!

În ultimele luni, am purtat discuții pe tema despre care scriu cu feluriți prieteni universitari. Ei mi-au amintit că autoritatea academică scade, când profesorul e doar o figură pe ecran și când beneficiarii sunt prea relaxați, dacă nu chiar absenți, cu computerul deschis, în vreme ce ei înșiși nu mai urmăresc expunerea. Asta mă face să cred că nici generalizarea tele-muncii în sectorul terțiar nu va fi imediată sau ireversibilă: orice putere are nevoie de un ritual fizic, de o scenografie corporală, adică de o întrupare. Nu degeaba au dat lumii atâtea personalități tocmai internatele catolice (iezuite sau de alt fel). Acele “boarding schools” imită disciplina spiritualăși trupească din comunitățile monahale, stimulând răbdarea, tenacitatea, atenția, ordonarea timpului și o anumită sacralitate a inițierii. Ei bine, chit că Google și alți giganți digitali au anunțat că angajații lor vor lucra de acasă până cel puțin la mijlocul lui 2021, cred că noul experiment de inginerie socialăși revoluția managerială pe care o promite se vor consuma treptat, măcar din motivul la care mă refer: un șef e mai șef cu echipa lui de față, decât dacă se dematerializează complet.

Pentru a nu abuza de atenția cititorilor - mai ales în epoca noastră, care acuză tot mai acute dificultăți de concentrare - voi scrie, în concluzie, că e și pandemia aceasta bună la ceva. Grăbește anumite tendințe embrionare, ne pune mintea la contribuție, ne obligă să găsim soluții, să rămânem solidari, creativi și - de ce nu - oleacă optimiști, dacă tot ne-am săturat de alarmisme apocaliptice, teorii ale conspirației, știri false și nevroze devoalate public. Să ne rugăm pentru sănătatea noastră, a celor dragi și a lumii, să ne continuăm proiectele și să ne cultivăm pasiunile, neuitând că providența le rânduiește în taină pe toate, fără să ne ia de pe umeri dulcea povară a libertății!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval