“REPETABILA POVARĂ”

Distribuie pe:

Recunoaștem sau nu, dar principala menire a femeii în familie este aceea de a aduce copii pe lume; de a le da viață și un nume; de a-i crește, educa și ocroti! Și, cu toate acestea, mult prea târziu vom înțelege și un alt mare adevăr al vieții. Acela că, oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame și de tați rămânem, atâta vreme cât ne mai trăiește măcar unul dintre părinți. Numai după ce pleacă din această lume, și ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinți și începem a îmbătrâni definitiv!! Ca urmare, vă îndemn ca, atâta vreme cât mai sunt ei în viață, să nu uităm a le da ascultare și a le oferi, fără pic de zgârcenie, și dragoste, și ocrotire, și mângâiere, și căutare. Iar măcar, din când în când, să înlocuim telefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noștri părinți și bunici (cu precădere pentru cei din sate și cătune), nu era bucurie mai mare ca atunci când poștașul, care nu mai este, le lasa în pragul casei o scrisorică de la voi și de la copiii voștri. Erau acei dragi părinți și bunici despre care regretatul poet Adrian Păunescu (1943-2010) spunea, în ale sale versuri din “Repetabila povară”: (…) “Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinți, ci părinte de fii/ (…)Cine are părinți încă nu e pierdut,/Cine are părinți are încă trecut/(…)/Iar când vom începe și noi a simți/Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,/Și abia într-un trist și departe târziu,/Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu/Vom pricepe de ce fiii uită curând,/Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând.”

Lasă un comentariu