S-au împlinit, de curând, 175 de ani de la trecerea în eternitate a Episcopului Vasile Moga, care s-a născut la Sebeș, dintr-o familie veche și fruntașă de preoți români, vrednici luptători pentru libertățile sociale și progresul poporului nostru. În anul 1810 este ales episcop, de sinodul ținut la 10 septembrie a aceluiași an, la Turda.
Toiagul de episcop îl duce cu multă competență, între anii 1811-1845. Pe lângă greaua situație materială în care se zbătea poporul, episcopului i se mai impuseseră numeroase restricții de mișcare. Prin ordinul împărătesc, din decembrie 1810, se impuneau noului numit, și implicit poporului, de către cancelaria împărătească, o serie de 19 îndatoriri, unele cu totul nenaturale. Cu multe stăruințe din partea episcopului, locuința episcopiei se fixează la Sibiu, împotriva opreliștilor împărătești, întreprinde o colectă benevolă în toată Transilvania și, cu ceva fonduri sidoxiale, cumpără, după vreo patru ani de caznă, casa din strada Cisnădiei, cu 34.000 fl. pentru care se obține, după nu puține peripeții, aprobarea Curții din Viena. Prin buna gospodărire, îi rămâne încă un fond de 8 260 fl. destinați pentru seminar. Cu aceiași bani se întrețin patru studenți la Viena și se plătesc din taxele sidoxiale lefurile profesorilor de seminar. În anul 1812, înființează un curs special pentru pregătirea preoților și o “școală normalicească” pentru pregătirea învățătorilor, apoi se strâng noi fonduri pentru seminar, a căror sumă ajunge la 24.574 fl.
Grelele lipsuri materiale cu care era confruntată episcopia îl determină pe episcop să facă intervențiile prompte din anii 1834 și 1837, “pentru egala îndreptățire a românilor cu celelalte naționalități din Ungaria”. În anul 1838, cerea dietei apărarea clerului și poporului său de asupririle suferite din partea autorităților, de pe teritoriul cu populația mixtă. Încă din anul 1831, creează din economiile sale un fond de 10.000 fl., care se depun cu o dobândă de 600 zloți, din care, în fiecare an, erau răsplătiți 6 studenți cu rezultate bune la carte, iar în 1835, creează alt fond de 30.000 fl. pentru cei ce vor fi trimiși la școli mai înalte. În anul 1814 întocmește un manual de: “învățătură teologicească despre năravurile și datoriile oamenilor creștini”, care se tipărește însă numai în 1820. Sub raportul activității pastorale, episcopul Vasile Moga dă în circularele sale o amplă îndrumare sufletească preoților. Pentru activitatea culturală și pregătirea sufletească a cadrelor, îndeamnă la citirea presei timpului și a cărților apărute. Episcopul V. Moga a vizitat aproape toate bisericile din eparhia sa, mergând însoțit de credincioși, călare sau pe jos, peste păduri și hârtoape, de la o biserică la alta, cu care ocazie a sfințit sute de biserici noi. Zidirea de lăcașuri de cult a fost una din grijile permanente ale episcopului. Pe plan cultural, V. Moga este cel dintâi sprijinitor asiduu al înființării de școli românești, care se înmulțesc în timpul păstoririi sale, cu toată pregătirea mai sumară a dascălilor, aceștia fiind îndeosebi slujitori ai bisericii. Circulara sa din 1816, ca “în toată parohia să se ridice școală de normă românească”, se repetă în fiecare an sub diferite forme, cu alte calde îndemnuri. Face numeroase intervenții la guvern și comune, îndeosebi la cele cu populație mixtă, ca să dea terenuri pentru școli și să aloce fonduri pentru plata cadrelor, operație care a mers anevoios de greu. Pentru că satele erau sărace, cele mai multe școli funcționau în localuri închiriate, dar răspândeau literele românești și suflet în obștea satului. Vasile Moga a fost o remarcabilă prezență în lumea școlii, pe care a servit-o cu nobilă dragoste și pasiune vibratoare, el nu avea momente de îndoială în credința idealului său, ci doar scântei de revoltă împotriva unor stări sociale insuportabile. În anul 1812, guvernul îi atribuie superinspecția la toate școlile ortodoxe. În noua calitate, se pune în legătură cu directorii școlilor de atunci. Ordinul pentru ridicarea de școli și trimiterea copiilor la școală se repeta, cu fiecare prilej, iar cu ocazia inspecțiilor canonice, o grijă deosebită era acordată stării școlii și a învățământului. Hotărăște, de asemenea, să nu fie primit dascăl cel ce nu are “testimoniu”, că “a urmat normalicește învățături”. Plata anuală a dascălului se ordonase a fi 50 zloți, însă adesea era 40, ori chiar mai puțin, primind în schimb, în natură, combustibilul lemnos ori beneficiind de o zi de clacă din partea familiilor cu copii de școală. A stăruit perseverent să se construiască în tot satul “casă de școală”. Școlile acestea din prima jumătate a veacului al XIX-lea sunt instituții de pregătire și formare pentru opera de redeșteptare națională, ce va avea loc la cumpăna veacului. Prin petiția celor doi episcopi, din Sibiu și Blaj, din anul 1834, trimisă împăratului, aceștia cer să se decreteze că “românii au existat în Ardeal înainte de venirea sașilor și în ținuturile locuite de aceștia, și din punct de vedere juridic, toți locuitorii sunt egali îndreptățiți”. Un moment de însemnată importanță politico-națională îl are și petiția pe care episcopul o înaintează în anul 1837, cu ocazia convocării dietei Ardealului la Cluj. Petițiile pentru egala îndreptățire a românilor continuă până la moartea sa. Aceasta este activitatea merituoasă și locul de cinste pe care-l ocupă Vasile Moga în contextul vieții românești, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, epocă în care viața socială a românilor din Ardeal și în general a poporului de jos, plină de efervescență, aștepta revirimente sociale, care nu întârzie să vină. Episcopul Vasile Moga a murit în octombrie 1845, în vârstă de 71 de ani, după o păstorie îndelungată, desfășurată în condiții destul de vitrege.
