PAȘI PRIN ISTORIE: IANUARIE, ÎNCEPUTUL CEL BUN!


Categorie: Editorial
|
06-01-2021
Nr: 2 (7.959)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

“Ce fel de zeu să spun că ești, Ianus, cel cu două fețe ? (...)

Spune-mi de ce, dintre zeii din cer, doar tu singur vezi, deodată, și ce-i în spate și ce-i înainte?

Și atunci, dintr-o dată în fața ochilor mi se arătă Ianus cel sfânt, cu minunatu-i chip geamăn. (...)

În mâna dreaptă ținea un toiag, iar în stânga-i o cheie (...) și-mi spuse:

Oriunde te uiți și tot ce vezi: cerul, marea, norii, pământul

Toate de mâna mea se deschid și se-nchid

Doar mie singur mi-a fost dată în grijă lumea cea necuprinsă”.

(OVIDIU, “Faste I”)

Denumirea lunii Ianuarie (lat. Ianuarius) vine de la numele zeului Ianus, Ianus (sau Ianus bifrons), una dintre cele mai vechi divinități din mitologia romană, adesea reprezentat cu două fețe: una care privește înainte și una care privește înapoi, o față cu barbă și o față fără barbă.

Mitologia spune că Ianus, un muritor originar din Tesalia ajuns să domnească în Latium în epoca de aur, fiind primul rege al Romei, i-a acordat ospitalitate lui Saturn când acesta a fost alungat din Olimp de fiul său, Jupiter. Drept răsplată, el a primit darul de a cunoaște trecutul și de a prevedea viitorul. De aceea, romanii, în statui și pe monedele lor, îl reprezentau cu două fețe, una privind în trecut și alta înainte, spre viitor. (În vremea sa au fost introduși banii, s-au promulgat legile și s-a dezvoltat agricultura în zonă.) O altă legendă spune că, în momentul răpirii Sabinelor, când, din dorința de a se răzbuna, sabinii au atacat zidurile Capitoliului, Ianus ar fi făcut ca în fața lor să țâșnească un șuvoi fierbinte de apă care le-a forțat retragerea.

“Pentru pasionații de lingvistică, dacă-l analizăm pe Ia-nus ca ia - (rădăcină plus temă) și -nus, un sufix care-l arată pe autorul acțiunii, avem cuvântul «cel ce merge/cel ce trece» sau «mergătorul». Ba chiar mergând-ul, la modul continuu, așa cum ne sugerează Cicero într-un pasaj din «Despre natura zeilor»: «De vreme ce în toate lucrurile există o putere mai presus de orice, care le face să aibă parte de un început și de un sfârșit (strămoșii noștri-n.n.), au dorit ca atunci când aduc jertfe zeilor, pe Ianus să-l pomenească primul, pentru că numele lui vine din “eundo” (mergând, gerunziul lui eo,

ire -n.n.). De la el și-au luat numele arcurile deschise pe sub care trecem pe străzi - iani - și porțile - ianuae - de la intrarea caselor noastre”. Judecând după cele două substantive care-i sunt rude: ianus = pasaj deschis, arc (în genul Arcului de Triumf, dar boltit), trecere, și ianua = poartă sau ușă, Ianus pare a fi un numen, adică un duh protector al tot ce reprezintă prag, poartă sau loc de trecere.

Următorul rege al Romei, după Romulus, Numa Pompilius, a ridicat în onoarea lui Ianus un templu cu o poartă dublă, una îndreptată spre răsărit și una spre apus. În perioadele de război, porțile erau deschise pentru ca zeul să le vină în ajutor romanilor, iar în vremurile de pace, erau închise.

Primul său simbol al lui Ianus este, de fapt, o Poartă/Arc.

Roma avea multe străzi presărate cu Arcuri - iani, semn că asupra tuturor veghea Ianus, protectorul lor. Unul dintre aceste arcuri, cel mai vechi, poate fi considerat însuși “dublul”, adică “întruchiparea” lui Ianus. Este opera lui Numa Pompilius: “Odată ajuns regele Romei, Numa a hotărât să reîntemeieze această tânără cetate, ce fusese întemeiată prin violență și prin puterea armelor. Cum avea să o facă? Dându-i (instituții): drept, legi și moravuri bune. Și văzând el că nu-i cu putință să-i obișnuiască cu aceste lucruri pe romanii care, până atunci, trăiseră numai în războaie - și e știut că milităria sălbăticește sufletele - s-a gândit că, dacă vrea să îmblânzească acest popor sălbăticit trebuie să-l dezobișnuiască de arme. A făcut atunci un ianus, în josul străzii Argiletum, ca un semn al păcii și al războiului. Dacă (acest ianus) era deschis, însemna că cetatea se afla sub arme, dar dacă era închis, atunci anunța că pacea domnea la toate popoarele din jur”.

Romanii considerau că luna Ianuarie a fost adăugată calendarului de către Numa Pompiliu. Asocierea dintre Ianus și calendar ar fi fost întărită de construcția a 12 altare, fiecare pentru câte o lună a anului, în templul dedicat zeului.

Poetul Marțial l-a descris pe Ianus drept “strămoșul și tatăl anilor”, prima zi a lui Ianuarie fiind, începând cu 153 î. Hr, cea în care consulii își preluau îndatoririle.

În tradiția populară, luna Ianuarie se numește Ghenarie, Crăciunul mic, Carindar sau Gerariu. Aparent fără nicio legătură, nu voi înțelege logica pentru care, spre deosebire de alte limbi europene, în limba română denumirile lunilor calendaristice se scriu cu literă mică, acestea nefiind substantive comune, ci nume proprii.

Ca deschizător și patron al începutului de lună, Ianus era și zeul calendelor. Calendae sau kalendae (la plural) se numea prima zi a lunii. Vine de la «calendae dies», Zilele Strigării. (Calo, calare, în latină: a anunța, a striga un anunț, a vesti, a chema. - Call, în engleză, de aici vine!) Pontifii anunțau la calendae în ce zi a lunii, care tocmai începea, cădeau sărbătorile și zilele de târg.

În română, calendele s-au transformat în... colinde - fenomen unic în toată romanitatea și absolut uimitor. În afară de calendar/cărindar sau călindar, românii au moștenit de la calendae... și colindele - cântecele-binecuvântări sau meniri de bine ce se «strigau» în prima zi a anului, 1 Ianuarie, zi numită Calendae Ianuarii (Calendele lui Ianuarie), sau în ajunul ei. Ceva mai târziu, tot colinde, fiindcă acest cuvânt sună ca o revărsare de har și de daruri, s-au numit la noi și cântecele despre Nașterea Domnului Iisus Hristos, cântecele de Crăciun.

De la colinde sau colindă, în românește s-a născut verbul a colinda, cu două sensuri speciale, ce nu au echivalent în toată latinitatea: a cânta cântecele sfinte de Anul Nou și de Crăciun, și a peregrina, adică a fi pelerin, a merge în pelerinaj, a face un drum sfânt până la toate casele satului... pentru a le cinsti, adică a le curăța, pentru că «cistie», în slavă, înseamnă: curat, pur, integru, inocent, și e rudă cu «castus» din latină. Și, e vorba de «un pelerinaj» la absolut toate casele comunității, pentru că a nu o «colinda», a nu o cinsti, adică a nu o curăța pe una singură, ca să poată fi (re)sfințită și din nou binecuvântată, însemna că sfințirea și binecuvântarea celorlalte se făceau degeaba”.

Totuși, cum s-a născut luna Ianuarie?

Până la instalarea lui Numa la conducerea Romei, anul roman (zis și al lui Romulus) avea doar 10 luni, adică 304 zile, și începea la 1 martie.

Numa a «lungit» anul «Romulan», lunar, ca să-l «potrivească» cu anul solar, adăugându-i încă două luni: Ianuarie/ Ianuarius și Februarie/ Februarius. Astfel a obținut un an de 355 de zile, pe care îl va «rectifica» Iulius Caesar, în calitate de Pontifex Maximus, în anul 46 î.H, aducându-l la 365/ 366 de zile. În capul anului l-a pus pe Ianuarius, luna lui Ianus, sau, de ce nu, «Luna Porții» (de la ianua). Așa s-a născut ziua de 1 Ianuarie/ Calendae Ianuarii... începutul anului... protejat de Ianus.

La calendae, pontifii «publicau», de fapt, calendarul lunii: sărbători, zilele de judecată, de târg, și zilele în care se puteau încheia contracte. O programare, o agendă a evenimentelor lunii și a oamenilor de afaceri/ negociatores (de unde, în românește, neguțători). Dar și o proiecție spre un viitor ce nu putea fi altfel decât prosper. În treacăt fie spus, agenda vine tot din latină, este un plural, și înseamnă «lucrurile care trebuiesc făcute/sunt de făcut». Pe scurt, la calendae «se publica»/se striga calendarul religios, agricol, politic, calendarul tribunalului și cel al afacerilor. De fapt, calendarium (calendar moștenit în românește) nu era altceva decât un registru contabil/comercial. Un registru de intrări și ieșiri/de venituri și cheltuieli, un registru de administrare a averii, publice și private, și a capitalului, public și privat, investit... de regulă în comerțul cu bani, adică în împrumuturi cu dobândă.

Dacă ne gândim la relația dintre calendae (=ziua publicării calendarului pe o lună și ziua începuturilor), calendarium (registrul de profituri) și Ianus, reiese că putea fi un «zeu al profitului», «cel care deschide porțile belșugului», duhul bogăției, al sporului și al «creșterii averii» ... Marele Zeu Binefăcător.

Povestea e lungă, interesantă, cred eu, și pilduitoare. Cu alte aspecte ale acestui timp, așezat în strânsă corelație cu cel al strămoșilor noștri, voi reveni în alt context. Până atunci, în “Luna Porții” și în cele ce vor urma, “să vă fie casa-casă,/ să vă fie masa-masă!/ La anu' și la mulți ani! ...”

(Surse: Zenaida Luca-Hac, “Ianuarie – luna lui Ianus - începutul cel bun”; vintagenews.com.; abc.net.au.)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval