“EGALITATEA NU EXISTĂ DECÂT ÎN MATEMATICĂ”


Categorie: Editorial
|
13-01-2021
Nr: 7 (7.964)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Motto: “Eminescu ne părea neliniștit și răvășit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici.” (Regina Elisabeta a României)

Există mărturii conform cărora, la mijlocul anilor 1800, Casa Regală a României era printre cele mai sărace din Europa.  Însăși Regina Elisabeta scria, sub pseudonim, și apărea în reclame pentru mașini de scris, în presa din Occident. Și-a ales pseudonimul Carmen Sylva, tradus din latină “Cântecul pădurii”, la îndemnul regelui Carol I, pentru a-și delimita activitatea literară de postura de suverană. Cel care a încurajat-o cel mai mult să scrie - poezie, proză, teatru și traduceri - a fost Vasile Alecsandri. “Deși trecusem deja de 30 de ani, n-aveam nici cea mai mică noțiune clară despre arta poetică. Cel mai bine am învățat-o traducând”, mărturisea regina, care s-a preocupat mult de traducerea în românește a unor lucrări străine importante. A debutat în poezie în 1878, într-un periodic din Germania, iar în anul următor deja a publicat primul său volum de poezii. O activitate extrem de bogată a avut în 1882, când a publicat șase volume, atât în germană, cât și în franceză, precum și traduceri. “Când îmi vine o idee, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim și s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preț îmi regăsesc liniștea”, explica regina verva sa artistică. Și a fost prolifică regina: a scris peste 40 de volume în întreaga sa carieră literară.

Frumos și genial, Eminescu era admirat de publicul vremii, însăși sensibila regină apreciindu-l în mod deosebit și dorindu-și compania lui. Poetul a fost reticent, criticându-i cu sinceritate scrierile și refuzând invitațiile la Curtea Regală. S-au întâlnit față în față, doar de două ori, iar rezultatul a fost, de fiecare dată, neplăcut.

În 1879, Eminescu a tradus una dintre poeziile publicate de Elisabeta, în Germania, o “traducere care a avut critici foarte proaste”, conform Corinei Dumitrache, muzeograf la Castelul Peleș.

Prin intermediul  cumnatei lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, scriitoare, prietenă și doamnă de companie a reginei, una dintre presupusele iubite ale poetului (pentru care se pare că ar fi scris minunata poezie “Atât de fragedă”), suverana a reușit să-l aducă în salonul său, în 30 octombrie 1882. Cu un an înainte, în 1881, cele două traduseseră în limba germană douăzeci și una dintre scrierile eminesciene. Titu Maiorescu, junimist, apropiat al reginei și prieten al lui Eminescu, s-a gândit că marele poet român ar putea beneficia de sprijinul regal. Și nu a fost nevoie decât ca Elisabeta să-și manifeste o dată interesul pentru opera lui Eminescu, pentru ca întâlnirea să fie programată. Eminescu s-a lăsat convins cu greu. Spunea că-i e groază de publicitatea aceasta gratuită, că lui nu îi pasă decât de aprecierile câtorva oameni. În plus, erau binecunoscute opiniile sale antidinastice. Până la urmă, a cedat, s-a dus la palat.

Fiind o iubitoare a artelor, în salonul reginei erau prezenți oameni de seamă ai vremii, printre care Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu și, desigur, Mite Kremnitz. Era prima întâlnire, față în față, dintre Eminescu și regina Elisabeta. “Poetul a venit îmbrăcat într-un frac împrumutat și a fost tot timpul indispus și taciturn, pe când Elisabeta, un suflet bun și sensibil, s-a purtat foarte frumos cu el și i-a complimentat versurile. Asaltat de complimentele reginei, el a răspuns simplu, plictisit: «Versurile se desprind de noi, ca frunzele moarte de copaci.» În majoritatea timpului a vorbit Maiorescu, iar după întâlnire, Eminescu i-a reproșat acestuia că «l-a dat în spectacol»“.

Mai mult decât atât, deși, în 1882, poetului i s-a oferit medalia “Bene Merenti”, însoțită de o sumă importantă de bani, acesta le-a refuzat categoric pe amândouă.  Modestie? Antipatia sa antidinastică era evidentă.

“Nu `nvăluiți a mea gândire/

Nici cu stil curat și antic,/

Toate-mi sunt de o potrivă/

Eu rămân ce-am fost: romantic.”

“Punctul culminant al nefericitei întâlniri, cel care a marcat definitiv relația dintre cei doi, a fost acela în care regina Elisabeta i-a cerut opinia despre una dintre poeziile sale, iar poetul a răspuns cu toată sinceritatea de care a fost capabil: «Majestate! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată.» Surprinsă, neobișnuită cu păreri sincere, regina a fost vizibil deranjată de remarca lui: «Uiți că vorbești cu regina României?», «Da, dar nu cu regina poeziei!», i-ar fi răspuns acesta, conform celor povestite de Gheorghe Eminescu, nepotul poetului.”

După această primă întâlnire atât de dorită, dar eșuată, relațiile dintre cei doi s-au răcit într-atât încât Elisabeta, cu orgoliul rănit, nu a mai vrut să audă de operele lui, spunând, de pildă, despre “Luceafărul”, în 1883, că este “o proastă imitație a lui Alecsandri”. Și totuși... “În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda.”

Datorită prietenei sale Mite Kremnitz, Eminescu a avut o a doua întâlnire cu regina, însă sub auspicii complet diferite. S-a întâmplat în 1884, la sfârșitul lunii martie, după ce poetul s-a întors din Italia, forțat de moartea tatălui său și de sinuciderea fratelui mai mare, Neculai. “L-am dus pe Eminescu la regină, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniștit cu ea, ca și cu mine, însă speranța că bucuria noastră caldă, din cauza restabilirii sale, l-ar însenina, nu se îndeplini”, nota în memoriile sale Mite Kremnitz.

“Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare” - scria regina.

Cum nici această întâlnire nu a fost prea de impact, ajutorul din partea suveranilor pentru Eminescu a venit târziu, în 1888, sub forma unei rente viagere de 250 de lei. Era deja prea târziu, căci poetul era internat la sanatoriu și avea să mai trăiască numai un an.

“Egalitatea nu există decât în matematică” - obișnuia să spună Poetul. Avea dreptate.

(Sursa: adev.ro/pbfacu)

 

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval