Mihai Eminescu s-a întrupat din marea primordială a geniului românesc, așa cum Luceafărul s-a ridicat din Edde; și-a trăit “clipa cea repede" într-un zbor uluitor deasupra lumii și a veacului care i-a fost hărăzit; iar atunci când a ajuns la capătul vremii sale, ca om, s-a contopit cu eternitatea și a devenit mit. Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul mare poet romantic european, integrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Pușkin, Lamartine și alții. În opera sa se întâlnesc teme, motive și atitudini romantice care țin de marea literatură a lumii.
Teme și motive romantice în lirica eminesciană:1. Nașterea și prăbușirea Universului: “Scrisoarea I", “Luceafărul", “Rugăciunea unui dac" etc.
Numită de Călinescu “facere și desfacere", viziunea cosmogonică eminesciană este romantică prin proporțiile gigantice ale spațiului și ale timpului universal în antiteză cu ființa umană derizorie și muritoare. Episodul cosmogonic cuprinde și el mai multe elemente romantice: o viziune ideologică a genezei și viziunea gigantică a cosmosului în care rotirea largă și lentă a planetelor creează ideea unei muzici siderale. 2.Iubirea ca aspirație neîmplinită: “Dorința", “Sara pe deal", “Floare albastră", “Lacul", “De câte ori iubit-o", “Pe lângă plopii fără soț" etc.
În poezia eminesciană a naturii și iubirii, chiar și în cea anterioară anului 1878, iubirea este un vis, un ideal mereu neatins; deosebirea dintre cele două perioade de creație constă în faptul că, în prima, natura este un spațiu feeric, ale cărui elemente constituie tot atâtea motive romantice: codrul (spațiu vrăjit în care cei doi îndrăgostiți se sustrag curgerii vremii), teiul (arbore sacru care le conferă tinerilor aureola neprihănirii), lacul (spațiu lamartinean al visului de dragoste), mulțimea florală (dominată de floarea albastră), luna. 3) Inspirația din folclor încadrându-se și ea în rechizita romantică, Eminescu îi conferă o tentă proprie: în “Revedere", codrul devine mit, ca și când, prin eternitatea sa, ar fi o ființă divină; în elegia filosofică “Mai am un singur dor", mitul morții mioritice capătă profunzimi metafizice, seara, marea și somnul întorcând ființa umană spre negurile nașterii Universului; 4) O altă temă romantică a liricii eminesciene o constituie destinul geniului: “Glossă", “Odă în metru antic", “Împărat și proletar", “Luceafărul", “Scrisoarea I". În toate, geniul este o ființă fără de stea, un con pentru că Demiurgul l-a creat înainte de a crea lumea; din această cauză în zborul lui printre aștri, luceafărul revede actul genezei la care mai asistase o dată.
“Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val, ca valul trece:/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece."
Dar în interiorul condiției sale de nemuritor, geniul este un nefericit, de aici tentația luciferică de a coborî în lumea comună pentru a căuta ceea ce nu i s-a dat: iubirea. Dar cum oamenii obișnuiți sunt incapabili să ajungă la înălțimea geniului, cum lumea a fost alcătuită o singură dată și nu mai poate fi schimbată, geniul nu are altă soluție decât contemplarea apolinică a celor care se află sub semnul norocului:
“Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt ,/Nemuritor și rece."
Există o condiție excepțională care ridică pe Eminescu deasupra poeților de circulație nemărginită. A cunoscut poporul și provinciile românești, a devenit familiar cu speculațiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existență nesigură și trudnică, a trăit într-un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plâns și a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit și a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus a spus până la 33 de ani. Viața lui se confundă cu opera. Eminescu nu are altă biografie. Un Eminescu depășind vârsta pe care a trăit-o, ar fi ca un poet prolix. Însăși nebunia pare o operă de protest. Și, de aceea, oricine îl va citi, pe orice punct al globului, va înțelege că Eminescu a exemplificat o dramă a omului, că el a scris în versuri o zguduitoare biografie. Alții au o operă eminentă și o biografie monotonă și fără semnificație. Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze, prin el însuși, bucuriile și durerile existenței și, de aceea, multă vreme, Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche.
