200 DE ANI DE LA REVOLUȚIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU - STEAGUL REVOLUȚIEI DIN 1821


Categorie: Istoric
|
26-01-2021
Nr: 16 (7.973)
|
Autor: FLORIN BENGEAN
|

“Vremea dorită și așteptată a sosit” - la începutul anului 1821. O «vreme» îndelung așteptată, dorită nu ca un dar, ci ca un drept al celui îndelung însetat de libertate națională și înfometat îndelung, deopotrivă, de pâine și de dreptate.

Un aspect important și demn de semnalat îl reprezintă Steagul Revoluției din 1821, simbolul luptei mântuitoare pentru sfânta cauză obștească: prin unitate, pentru dreptate! La începutul lunii ianuarie, pe lângă celelalte preparative îndeplinite, erau întocmite o serie de documente și acte diplomatice; iar la 23 ianuarie, Domnul Tudor rostea Proclamația către popor, la Padeș, sub fluturarea steagului Revoluției. Flamura sub care căpetenia pandurilor adresa chemarea către tot norodul românesc s-a lucrat la Mănăstirea Antim din București, de către monahul David, sub indicațiile Domnului Tudor și sfetnicului său, Ilarion episcopul Argeșului; nu este exclusă și colaborarea lui Gheorghe Lazăr la elaborarea proiectului emblemei. Osteneala artistului executant s-a dovedit plină de pricepere și talent; el «pictase» pe coloana de la biserica Antim stihurile poemului epitaf, omagiu episcopului Iosif I al Argeșului. În viziunea fruntașilor Revoluției de la 1821, acest stindard reprezintă, așadar, fără echivoc și printr-o amplă semnificație, prin îmbinarea simbolurilor heraldice, tot norodul românesc - voința și hotărârea lui de a-și dobândi dreptatea, așa cum enunță stihurile invocației - rugăciune care subtitrează compoziția plastică. Întâia observație generală asupra acestei reprezentări emblematice pe steag impune a remarca armonioasa ei simetrie - și aceasta conținând un subtext. Dar esențiale sunt fiecare dintre elementele incluse și semnificația lor. Întâia observație «de fond» implică remarca asupra faptului că în ansamblul compoziției se distinge «clasica» stemă a Țării Românești - corbul cruciat, aici cu aripile în zbor, element simbolic aflat în tradiția heraldică a acestei provincii, încă din secolul al XIV-lea, în vremea lui Mircea cel Bătrân. Chenarul circular, ornament sobru în formă de cunună de laur este, de asemenea, un element heraldic de veche tradiție, apărând pe Molitvelnicul tipărit la Târgoviște în 1545 și în Apostolul slavon din 1547, apoi în Octoihul slavonesc imprimat de diaconul Coresi la Brașov, în 1575. Este, așadar, limpede, și în directă linie a tradiției, reprezentarea herbului Principatului muntean.

Dar întreaga compoziție emblematică de pe steag se constituie într-un amplu simbol național, adevărat document istoric - mărturie și argument - care se descifrează prin adaosul la o stemă de stat - cea a Țării Românești - a unor elocvente elemente iconografice din domeniul heraldicii eclesiastice; o concepție și o expresie a simbolurilor considerate de episcopul Ilarion a fi cele mai potrivite, deplin încuviințate de căpetenia pandurilor, Domnul Tudor. Este concepută și a fost executată artistic, astfel încât să sugereze complet realitate de cuget și simțire a fraților «de un neam și de o lege» din toate provinciile românești, totodată și dezideratul ca prin luptă unită să se înfăptuiască libertatea și dreptatea, să se înfăptuiască, să se statornicească unitatea politică, cea de drept istoric milenar a tuturor românilor.

Astfel, central, deasupra stemei Țării Românești, este reprezentată Sfânta Treime - Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul odihnind pe norii cerului și Sfântul Duh în chip de porumbel. Este simbolul fundamental pentru unitatea «norodului românesc» - ceea ce confirmă și textul invocației-rugă ce este adresată Sfintei Treimi. Dar «Troița» era și simbolul eclesiastic al Transilvaniei cu o evoluție cunoscută: hramul mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia) - unde a ctitorit și s-a încoronat voievod al tuturor românilor, primul făuritor al unității noastre naționale, Mihai Viteazul; apoi, catedralele din Sibiu și Blaj vor avea drept hram tot Sfânta Treime.

Cei doi sfinți militari, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Teodor Tiron, sunt plasați de o parte și alta, accentuând vizibil armonioasa simetrie a elementelor întregii compoziții - la prima vedere asupra plasticii scenei sugerând, cu evidență, ținuta și poziția oștenilor străjeri, simbolizând veghea lor neobosită la hotarele Patriei. În seria observațiilor de detaliu asupra reprezentărilor emblematice de pe steag, care contribuie la semnificațiile întregului, este de remarcat vestimentația de oșteni în armură completă a celor doi sfinți mucenici, în poziție de gardă.

Asupra semnificației elementelor de detaliu prezente pe stindard putem spune că deși ambii sfinți mucenici sunt în armură și au ținuta pregătirii de luptă, nu sunt vizibile armele lor - sulița sau sabia, cum indică erminiile în chip obișnuit pentru sfinții militari -, simbolul vizibil al luptei lor este aici platoșa de apărare, fiindcă “în chip real și nedesmințit lupta de acum a românilor, în 1821, ca și în întreaga lor istorie, este numai una și aceeași luptă de apărare a drepturilor uzurpate și a însăși ființei neamului; finicul, sfântul simbol creștin al bucuriei Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este aici semnul dorinței neamului românesc de pace, spre a se dezvolta și a prospera aici, între hotarele străbune”.

Invocația în versuri către Sfânta Treime este o rugăciune de cerere și este un manifest, cu mesaj și semnificație explicite - ideea unității în lupta cea încununată de speranța izbândei, lupta pentru lege și dreptate. Până la această dată - anul 1821 -, demonstrează specialiștii heraldiști, referindu-se la domeniul emblematicii și graficii religioase sau laice de la înființarea primei tipografii în Țara Românească, majoritatea dedicațiilor sunt omagii versificate, multe purtând semnătura autorului lor și având un titlu: «Stihuri pe herbul țării», ori: «Stihuri în stema domniei», ori: «Versuri politice asupra stemei». Acum însă, nu poate fi vorba de o dedicație omagială, festivă. Pe stindardul primei revoluții românești, care se desfășoară în chip organizat, după un program și un plan tactic prestabilit, se citește, în imaginile figurative emblematice ca și în cuvintele care le însoțesc, parcă spre o mai deplină tălmăcire a lor, credința profundă în Dumnezeul străbunilor - Treimea cea de-o ființă pe care «tot norodul» o preamărește și îi invocă ajutorul.

Concepția care călăuzește lupta, năzuințele și idealul poporului, scopul către care se țintește prin această luptă, totul se reflectă în chipul cel mai sugestiv, atât în semnele heraldice, cât și în acest text care le subtitrează, sunt plasate ca niște lespezi într-o temelie și exprimă o deviză a luptătorilor. Scrie astfel pe stindard, fără îndoială că erau menite a fi știute - și neîndoielnic erau știute - de cei pe care trebuia să-i îmbărbăteze spre hotărâre și bravură, în lupta lor dreaptă: pandurii lui Tudor - întreaga «Adunarea norodului». Sunt scrise pe stindardul lor, sunt o invocație-rugă și, în același timp, un adevărat manifest, menit să cheme cugetele, să mobilizeze voințele, să le exprime unanimitatea aspirațiilor și să le călăuzească în lupta strâns unită pentru izbânda sfintei cauze comune.

S-au concentrat în aceste stihuri, așadar, o credință nestrămutată, credința străbună care îi întărea pe toți, o speranță vie și un program de luptă care cuprindea toate năzuințele de libertate, justiție și demnitate națională nutrite de un întreg popor ajuns acum la marginea răbdării, pornit acum cu pașii cutezanței neabătute către unicul liman al izbăvirii, al reînvierii sale.

Întâia sintagmă a textului, întâiul stih din cele opt ale acestei invocații către Sfânta Treime nu este o figură poetică, este mai degrabă ca un răspuns unanim la apel, răspuns al unei întregi oștiri în pragul unei bătălii hotărâtoare - ori ca o semnătură unanimă și antepusă pe un legământ. Această primă sintagmă este un enunț-declarație, în expresie foarte directă -«Tot norodul românesc»: «Tot norodul românesc/Pre Tine Te proslăvesc,/Troiță de-o-ființă/Trimite-mi ajutorință!/Cu puterea Ta cea mare/Și în brațul Tău cel tare,/Nădejde de dreptate/Acum să am și eu parte./«1821» Gen (arie)».

Un stil direct, solemn dar strict indicativ, fără expresii decorativ-retorice. Stihurile, grupate simetric la dextra și senestra față de stema Țării Românești - dispuse într-o aparență de strofe grafice, dar nu ca structură poetică, fiind totul «spus ca dintr-o singură respirație». Însăși rima este numai o modalitate de a sublinia solemnitatea conținutului și, fără îndoială, pentru a ușura memorarea. Pornind de la chiar existența acestui «discurs» rimat, înscris pe stindard, o ipoteză atrăgătoare ce ar incita la o perseverentă cercetare - dacă s-ar putea afla unele indicii care să-i întemeieze elucidarea - ar fi aceea că acest text ar reprezenta chiar un imn al pandurilor. Pornind sub acest stindard lupta lor de eliberare națională și socială, căpetenia pandurilor cu tovarășii săi de luptă și sfetnicii săi întru organizarea și desfășurarea Revoluției - între care, «prim sfătuitor și ajutor» îi era episcopul Ilarion -, cugetau că odată câștigată izbânda de acum ea însemna numai înfăptuirea obiectivului imediat. Dar pe acest stindard ei înscriseseră simbolul unității și al unificării, aspirația milenară a tuturor românilor. Tocmai la înfăptuirea dreptății sociale și a acestei aspirații naționale, de unitate deplină prin acțiune, prin luptă, se referă și invocația către Sfânta Treime pe steagul Revoluției - de a trimite «ajutorință».

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval