Harta iozefină, realizată între 1764-1785, din rațiuni militare, este prima ridicare topografică a provinciilor care alcătuiau Imperiul Habsburgic. Harta conținea peste 4000 de planșe color, păstrate în prezent la Kriegsarchiv (Arhiva de Război) din cardul Arhivelor de Stat ale Austriei. Elaborarea acestor hărți a început sub domnia împărătesei Maria Tereza și a continuat sub cea a lui Iosif al II-lea, de unde și denumirea lor (Josephinische Landesaufnahme).
În 1807, aceste hărți au fost înlocuite printr-o altă ridicare topografică, realizată în timpul împăratului Francisc I al Austriei, care se numește, după numele noului împărat, Ridicarea topografică franciscană (Franziszeische Landesaufnahme).
Examinând cu atenție harta nr. 141, unde apare Nandra, am fost uimit nu doar de exactitatea hărții (elaborată cu mijloacele tehnice de atunci), ci și de câteva detalii: mulțimea pădurilor pe care era cuprinsă Transilvania, marcarea caselor care formau satele din Ardeal, cu roșu, ca și când ar fi fost acoperite cu țiglă, cum erau probabil în spațiul germanic (or, la noi, erau acoperite cu paie), ca și mulțimea detaliilor (pârâul care străbate Nandra era numit Vallie Nandri).
Atunci când am descoperit numele satului meu natal, pe harta iosefină, prețuirea mea pentru acest împărat luminat a devenit și mai mare. Ca să nu mai spun că îl pomenesc ori de câte ori călătoresc de la Cluj-Napoca la Nandra, mergând, până la Turda, pe drumul pe care a mers și Iosif al II-lea (într-una din vizitele sale prin Transilvania), îndreptându-se spre Sibiu, unde a tras la un hotel care, de atunci, se numește Împăratul Romanilor!
Îl îndrăgesc, așadar, pe luminatul împărat Iosif al II-lea, pe cât de antipatică mi-a rămas mama sa, împărăteasa Maria Tereza, cea care, în 1775, în urma unui război dintre turci și ruși, a cerut sultanului o rectificare de frontieră, respectiv anexarea părții de nord a Moldovei, numită Bucovina, eveniment comentat astfel de Eminescu: “La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu diprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre; la 1777, această răpire fără desamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără delegene pomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată (subl. I.R.) și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi” (Mihai Eminescu, Opere, IX, 1980, p. 429)
Dar am și alte motive să-l prețuiesc pe Iosif al II-lea. Eram elev în clasele primare și nu știu de ce eram mereu întrebați la școală cum se numesc părinții noștri, deși numele acestora erau trecute la sfârșitul catalogului. Toți colegii mei aveau mame cu numele Maria, Elena, Emilia, Ana, Floarea, Viorica, Terezia, Cornelia etc. Iar tații purtau tot nume obișnuite: Ioan, Petru, Vasile, Alexandru, Mircea, Liviu, Viorel, Gheorghe, Aron, Adrian etc. Numai eu trebuia să răspund: “Pe Mama o cheamă Iozefa, iar pe Tata - Gaftonic.” Toți colegii zâmbeau la auzul acestor nume ciudate.
După vreo patruzeci de ani, am ajuns la Viena (cu o bursă acordată de Academia Română, prin Fundația Elias) și am fost fascinat de figura “bunului împărat”, Iosif al II-lea, despre care am scris multe pagini în prima mea carte, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varșovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1998. La “Beci” mi-am explicat prenumele Mamei: era un omagiu discret și poate involuntar adus acestui împărat, prieten al românilor ardeleni! Nu mai vorbesc de faptul că Josefina (Joséphine) a fost soția generalului Bonaparte (din 1796), fiind încoronată împărăteasă în 1804. Prenumele Mamei, pe care îl purtase, iată, și o împărăteasă celebră, a câștigat astfel o aură de noblețe, de care nu eram conștient în copilărie.
Am zăbovit, nu o dată, în drumurile mele spre Augustinerlesesaal, la umbra acestei statui, gândindu-mă la impactul iosefinismului asupra vieții românilor din fostul Imperiu Habsburgic. Adept al absolutimsului luminat, Iosif al II-lea a contribuit enorm, prin formele pe care le-a inițiat, la ameliorarea vieților.
Dorind să cunoască nemijlocit nevoile supușilor săi, făcea dese călătorii prin provinciile imperiului, îi primea pe țărani în audiență, intra în casele lor (unde gusta țuică și slănină!), le asculta plângerile și, uneori, spunea câteva cuvinte în limba acestora, pentru a-i flata și a le da curaj.
Toate aceste măsuri, conjugate cu aversiunea împăratului față de nobilimea neproductivă și necontribuabilă, i-au creat lui Iosif al II-lea, printre românii ardeleni, un fel de mit, încă în viață fiind. Astfel, un versificator ortodox vedea în împărat, încă la urcarea sa pe tron, “al doilea Traian”, iar autorul Molitvelnicului de la Blaj, din 1784, scria versuri de mulțumire: “Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit,/ Soare de scutință, nouă răsărit.”. Gheorghe Șincai a fost și el cucerit de figura împăratului, “sub care au resuflețit românii”, iar Samuil Micu îl lăuda pentru curajul de a fi desființat șerbia.
Dar poate cel mai mare elogiu în spațiul românesc i l-a adus împăratului venerat, marele istoric, David Prodan, cel mai bun cunoscător al epocii iosefiniste. În monumentalele sale lucrări, Răscoala lui Horea (1979) și Supplex Libellus Valachorum (1984), istoricul îi dedică lui Iosif al II-lea capitole speciale, scriind la un moment dat, în stilul său inimitabil: “Despre el, intelectualitatea românească nu vorbește decât ca despre cel mai mare binefăcător al națiunii române. Numai el i-a cunoscut suferințele și le-a căutat tămăduirea, numai el a așezat-o în rândul cetățenilor patriei, numai el a înțeles cu adevărat drepturile omului și ale cetățeanului. El, mai ales, i-a deschis porțile la școli, la funcții, fără deosebire de națiune sau confesiune, mai ales el i-a netezit drumul ascensiunii.” (Supplex Libbelus Valachorum, p. 244).
Atât de atașat s-a arătat împăratul Iosif al II-lea față de cauza românilor, încât un conte maghiar n-a ezitat să îl numească “nebunul românilor” (stultus valachorum).
E de reflectat la acest caz: când un om politic străin sprijină și apără (vai, atât de rar!) drepturile (legitime!) ale românilor, “neamicii” acestora nu ezită să-l numească... nebun!
