ZIUA CU AURĂ DE LUMINĂ ȘI ALB DE CRIN


Categorie: Cultural
|
03-04-2021
Nr: 65 (8.022)
|
Autor: VALENTIN MARICA
|

Dacă scriitorii, în accepțiunea eseistică a lui Ioan Alexandru, sunt fii ai luminii, prin dar, har, sacrificiu și inefabil, am spune despre Lazăr Lădariu, binevestindu-l, iar și iară, că a fost și este fiu al luminii. Versul-rugăciune al lui Octavian Goga, “Doamne dă-mi cântecul și dă-mi lumina”, îl repeta ca motto în umbletul omenesc și sfințenia scrisului său, după cum idealul astrist, “Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea”, îi așeza viața și opera în temenicie.

A cinstit lumina prin arderea de sine, parcă mereu într-un drum spre Emaus, pășind apăsat și cu rost prin miezul Transilvaniei, cu neostoitul gând de a așeza lumea în rânduială (fără de care, scria Nicolae Iorga, suntem sortiți pierzaniei), privind viața cu toate ale ei drept în față, fiind mereu pe un câmp de luptă, plătindu-și încercările cu lacrimă, și cea amară și cea a bucuriei, a rodirilor: “În zori vor năvăli toate apele fecundității/ vor vâsli toate grădinile în mine ascunse.”

Când băteau tunurile zavistiei și ale urii, când lingușitorii și fariseii, mediocritatea, slugărnicia, nedreptatea, falsul îi făceau imposibilă viața, îi erau stăvilar temeritatea, cumpătarea, râvna, liniștea ancestrală, poala de cer a Idicelului natal și cuvintele, cele rostite sau scrise, purtându-le ca pe niște amfore ale luminii, dar și ca pe o cunună de spini, dându-i sentimentul înveșnicirii cuprins în Duhul înaintemergătorilor-dascăli, transpus de Lazăr Lădariu poetic: “Apa, de trece, pietrele veșnic rămân.” Își înveșmânta, metaforic, gândul, vrerea și cuvântul în tăriile muntelui, numindu-le “stânci adunate/ snop de aur în mâna lui Dumnezeu”, argumentând ideea de izbândă prin sacrificiu. Poezia e și sacrificiu spunea Lazăr Lădariu, relatând despre un templu care ia foc. Un învățăcel, dându-și seama că pe un perete al templului se află o pânză celebră, și-a spintecat abdomenul, a făcut sul pânza și a introdus acel sul în abdomen, pânza fiind salvată. De atâtea ori, în postdecembrismul inundat de inerție, opacitate, scepticism și nimicnicie, cu valorile adevărate voit disprețuite și ignorate, a salvat de la distrugeri pânze ale istoriei și spiritualității noastre, precum învățăcelul din templu. Astfel, credea în adevărul rostit întreg, fără șovăială (reflecția aristoteliană “Prieten îmi este Platon, dar mai prieten adevărul” îi devine supratitlu al vieții și operei), cu îndrăzneală cinstită, cu franchețea și expresivitatea scrisului continuu, ca datorie morală și nevoia nesfârșită de frumusețe. “Să nu se uite!” - este răspunsul lui Lazăr Lădariu la întrebarea “De ce scriem?”

A scris într-o curată libertate a spiritului, știind că, prin puterea și grația cuvântului, Îngerului i se înmulțesc aripile, așteptându-l pe poet la răscruce de drumuri, să-i arate cum se poate întoarce din umbre spre a aclama înflorirea zorilor (v. Zorii-nflorind din volumul “Vâslele timpului”) și apoi amiaza deslușirilor: “Am înaintat conștiincios în viață, până la locul unde, și înapoi și înainte, pot vedea acum totul”; drumul pornind din acea zi înscrisă cu roșu în calendar, ziua aducerii veștii, cum o numea Lazăr Lădariu în Jurnal, cu “aură de lumină și alb de crin.” Din împărăția aceea și-a pornit urcușul, “sezonul înfloririlor și al entuziasmului tineresc, toamna roadelor și asprimea iernilor, a trudnicei munci de Sisif”, amintindu-ne de replica finală din poemul dramatic “Mesterul Manole” al scriitorului Valeriu Anania: “Pământu-i al celor ce au aripi.”

 

În imagine: Lazăr Lădariu, vorbind despre Transilvania din suflet, la Biblioteca Municipală Petru Maior” din Reghin

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval