“BOLNAVI DE SPERANȚĂ, AȘTEPTĂM ÎNTRUNA...”


Categorie: Editorial
|
07-04-2021
Nr: 67 (8.024)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Motto: “Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură. Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială.” (Emil Cioran)

Se vor împlini 110 ani de la nașterea lui Emil Cioran, în ziua de 8 aprilie 1911, la Rășinari (Sibiu), fiu al protopopului ortodox Emilian Cioran, preot în Rășinari, și al Elvirei (Comanciu) Cioran, fiică de nobil transilvănean din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș. 

Urmează primele clase la Școala generală din satul natal, aceeași unde avea să învețe și Octavian Goga, apoi frecventează, începând din 1921, Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraș în care se va muta întreaga familie în 1924. La 17 ani devine student al Facultății de Litere și Filosofie din București, fiind coleg cu Constantin Noica și avându-i profesori pe Tudor Vianu și pe Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, îi studiază în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism sau, cum spunea el ulterior, spre “inconveniența existenței”.

În ultimul an universitar, publică articole în periodicele “Calendarul”, “Floarea de foc”, “Gândirea”, “Vremea” și “Azi”, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat. Obține bursa Fundației Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935.

În anul 1934, i se publică, în România, primul volum: “Pe culmile disperării”, pentru care primește Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Un an mai târziu îi este publicată “Cartea amăgirilor”, urmată de “Schimbarea la față a României” - în 1936 și “Lacrimi și sfinți” - în anul 1937.

Revenit în țară în 1936, predă filosofie, vreme de un an, la Liceul “Andrei Șaguna” din Brașov. Un an mai târziu, obține o bursă a Institutului Francez din București și pleacă la Paris, prelungindu-și șederea aici până în 1944.

În 1940 (la 12 martie), Cioran începe să scrie “Îndreptar pătimaș”, care va fi ultima (cea de a șasea) carte în limba română. Varianta definitivă - rămasă inedită - este încheiată în 1944. “Prin «Îndreptarul pătimaș» se realizează o performanță rar întâlnită. Este bine știut că poezia și filozofia nu sunt compatibile, fiecare din ele aparține unui domeniu bine definit, se adresează unor nevoi lămurite și uzează de mijloace specifice. Ce poate fi mai îndepărtat decât metafora și conceptul? Și totuși ele colaborează în textul lui Cioran pentru a produce una din operele cele mai singulare din literatura română.” (Constantin Zaharia)

În această perioadă, interesele sale culturale sunt legate cu precădere de literatura română veche, mai cu seamă de scrierile religioase pe care le găsește în biblioteca Bisericii române de la Paris. “Trăiește, în tot acest răstimp, ca un «tânăr rentier», într-un oraș pe care îl aseamănă cu Roma decadenței; paginile «Îndreptarului» respiră o voluptate a claustrării în mijlocul unei lumi în care își consumă până la epuizare condiția de străin («Fost-a pe St. Michel străin mai străin ca tine?»). La sfârșitul războiului, această viață de marginal își atinge limita, activând resursele acelui orgoliu uriaș care nu se poate naște decât pe fondul unei lungi perioade de anonimat, de umilință și de așteptare. Autorul celor cinci cărți publicate în România nu este, aici, nimeni. Vreme de un an stă, câte douăsprezece ore pe zi, asemeni unui funcționar conștiincios, la cafeneaua «Flore», locul de întâlnire al intelectualității franceze. Totul seamănă cu o recunoaștere a terenului înainte de începerea bătăliei. În 1945, pariul cu sine este încheiat: Cioran le va arăta francezilor că poate scrie la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât ei.” Se stabilește definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, trăind ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste. În 1942 o cunoaște pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soție în acte, îi va sta alături până la plecarea în eternitate.

În anul 1949, îi apare “Précis de decomposition” (“Tratat de descompunere”), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care îi va publica apoi majoritatea cărților. Volumul îi aduce, în anul 1950, Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincțiile și premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat și Nimier), dar și remunerații de mii de franci. Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate. A urmat publicarea volumelor “Syllogismes de l'amertume” (“Silogismele amărăciunii”) - în 1952, “La tentation d'exister” (“Ispita de a exista”) - în 1956, “Histoire et utopie” (“Istorie și utopie”) - în 1960, “La Chute dans le temps” (“Căderea în timp”) -

în 1964, “Le mauvais demiurge” (“Demiurgul cel rău”) - în 1969, “De l'inconvénient d'être né” (“Despre neajunsul de a te fi născut”) - în 1973, “Écartelement” (“Sfârtecare”) - în 1979, “Exercises d'admiration” (“Exerciții de admirație”) - în 1986 și “Aveux et anathemes” (“Mărturisiri și anateme”) - în 1987.

“La mijlocul vieții a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate și în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni - Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepțional autor al genului. Însă, în anul 1981, venit pentru un colocviu la Rășinari, Cioran avea să o cunoască și să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calități extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania și cu care ulterior a întreținut o corespondență intensă, bazată pe o admirație intelectuală - și nu numai - profundă și reciprocă, numită ulterior de Cioran «blestemul său indispensabil»“.

“Bolnavi de speranță, așteptăm întruna... iar viața nu e decât așteptarea devenită ipostază.” (“Tratat de descompunere”)

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

Chinuit de Boala Alzheimer, este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viață, îl vizitează zilnic, îl îngrijește și îi este alături până în ultima clipă. A încetat din viață la Paris, în data de 20 iunie 1995, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Casa filosofului din comuna natală, Rășinari, este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile “Emil Cioran”. Conform Rador / Răzvan Moceanu, “lada cu manuscrise și documente lăsate de Emil Cioran în grija părinților la plecarea la Paris în 1937, a ajuns, peste ani, în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L' Herne, și fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecția a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitație, de omul de afaceri de origine română George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române. Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiție între Universitatea din Paris și o firmă de curățenie care le-a descoperit în urmă cu câțiva ani în pivnița apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia. (...) În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităților din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituției mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donația nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiția franceză a decis că firma de curățenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.”

“Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape, o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, și dacă m-am străduit să scriu și eu cărți, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacția că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile și gusturile proprii. Dacă sunt nemulțumit de ce am făcut, genul de viață pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulțumește. Și asta înseamnă enorm [...] În fond, mi-am trăit viața destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eșec. Însă n-a fost.”

O, tempora... “Unde sunt cei care nu mai sunt?”

 

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval