Grigore Vieru un simbol al Basarabiei (I)
"Nu harul, ci lacrima mea e mare!"


Categorie: Editorial
|
19-01-2010
Nr: 462
|
Autor: LAZAR LADARIU
|
I-am cunoscut, pe Grigore Vieru, Doina si Ion Aldea Teodorovici, la Targu-Mures, pe vremea marilor sperante ale invierii Basarabiei, cand "batea ceasul de aur" si "S-a-ntors acasa Dumnezeu/ Din Siberii de gheata". De atunci, chipul poetului, de Orfeu de dincolo de Prut, ca o efigie antica, ne facea sa ne regasim, de fiecare data, in aceeasi unica emotie.

Am avut rarul privilegiu de a-l intalni, deseori, pe marele poet Grigore Vieru, la Targu-Mures, la Bucuresti, pe timpul in care eram parlamentar, si la Chisinau. Cu prilejul acelei, de neuitat, miraculoase intalniri de la Targu-Mures, harazita de Dumnezeu, la care au participat si regretatii Doina si Ion Aldea Teodorovici, insotiti de Tudor Gheorghe, acel "menestrel la Curtile Dorului", au fost lansate "Imnul Transilvaniei" si cantecul "Basarabie romana!". Era pe vremea cand, dupa milionul de frati basarabeni, adunati in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, pentru a sarbatori impreuna dorita rupere de Golemul cu picioare de lut, se canta, cu entuziasm: "Trei culori si-o singura iubire,/ Romaneasca./ Trei culori si-o singura credinta,/ Romaneasca./ Trei culori si-o singura fiinta,/ Romaneasca". Intalnire incantatoare, o mare sarbatoare, de neuitat. Un imn adus frumoasei noastre limbi romanesti, de cei care, peste Prutul "cu apa-n streang", despartitor de frati atata amar de vreme, au "cantat in limba romana plangand": Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Andrei Strambeanu, Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Valeriu Matei, Petru Zadnipru si multi alti intelectuali basarabeni care dovedeau ca poet fara tara nu exista!

La cea dintai prezenta a poetului si academicianului Grigore Vieru pe meleagurile muresene, la emotionanta si neuitata seara de poezie, care, spre bucuria mea, avea sa se intample tocmai la Colegiul "Alexandru Papiu Ilarian", al carui absolvent, din anul 1957, sunt, intr-o sala de festivitati arhiplina, spuneam ca orice intalnire cu Orfeul de peste Prut este o mare sarbatoare. O incantare. O duminica aleasa a frumusetii limbii noastre romanesti. Un rar prilej de curatire luminoasa a sufletului, si asa destul de chinuit de distorsionarile existentei diurne.

Acelasi sentiment l-am trait, ceva mai tarziu, in anul 1994, cu prilejul audierilor pentru Consiliul de Administratie al Societatii Romane de Televiziune, cand marele poet si frate, intru toate, ne-a mai prilejuit noua, deputatilor, dar mai ales prietenilor si iubitorilor de poezie si frumos, o intalnire cu unul dintre marile spirite contemporane. A fost atunci, dupa ce tonul discutiilor l-a dat alt mare poet-academician, Stefan Augustin Doinas, urcat si el in legenda "Mistretului cu colti de argint", detinatorul unei marturisiri depasind cam de cinci ori timpul fixat al unei audieri. Vorbind despre limba noastra si despre inaltul Domn al Limbii Romane - Eminescu -, spunea: "Voi ati invatat limba rusa cantand; noi am cantat in limba romana plangand. De Eminescu am auzit doar la facultate, in liceu deloc, si i-am citit poeziile prin crapatura unei ultime banci la Universitate...". La un moment dat, referindu-se la cei care

si-au vandut neamul - la aceia care "ne-au luat Imnul, vor si limba!" -, a amintit, ca act al demnitatii, episodul prezentei lui Mircea Snegur, presedintele de atunci al Republicii Moldova, la Putna. "Cand l-am vazut pe Snegur sarutand mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant - povestea -, mi s-au umezit ochii". A invocat atunci, cu talc, parabola balenelor sinucigase: "Se zice ca exista o anumita plosnita care intra in urechea sefei de turma. Aceasta se arunca pe mal. Din solidaritate, celelalte fac la fel. Plosnita aceasta este propaganda ruseasca. Dureros este ca ea a patruns si in urechile unei parti a populatiei...". "Nu pot _ marturisea el _ sa trec peste un episod al unei intalniri. In 1992, cu Doina si Ion Aldea Teodorovici, si cu Adrian Paunescu, am fost pe linia intai, in Transnistria. Am fost preveniti sa nu vorbim de Romania, de unire. S-ar putea sa traga. Nu cazacii, ci romanii! Atunci le-am cantat si niste cantece patriotice. La noi sunt mai cerute decat cantecele de dragoste... Erau soldati suparati pe romani. �De ce nu vin fratii? Dar armata? Dar tunurile?� Le-am spus atunci: Tara pregateste pentru noi cea mai temuta armata! Sunt cei 5.000 de copii care invata la cele mai renumite licee din Romania! Apoi, cineva a inceput sa cante �Treceti, batalioane romane, Carpatii!�. Copiii, suparati pana atunci, s-au urcat pe tanc si au facut zid sa nu tra

ca-s mare! Tu esti asa de subtire, ca nu te pot ochi!� Tin sa amendez aici si sintagma �mare poet�. Nu harul, ci lacrima mea e mare!" A trecut mult de la acea intamplare de neuitat. Era o mare bucurie a reintalnirii pentru mine. Prilej minunat pentru cei cu simtire adevarat romaneasca, sa rememoreze acel unic alfabet al graiului, care ne uneste de la Dunare la Tisa, de la Siret la Hotin, de la Marea cea Mare la Prut si Nistru. Stiam bine atunci ca acelora care pe o apa au tras intre frati gardul de sarma ghimpata, cuvintele acestea n-or sa le fie pe plac. Era, intr-un fel, o lacrima izvorata din suferinta marelui poet Grigore Vieru, pentru copilul harazit sa se nasca "cu inima afara": insingurata Basarabie! Cum e si intristata Bucovina de Nord! Copilul acesta-i plansul unui neam furat! Din pacate, horele intinse prin "Basarabia, cea ca o biserica cu patru turle albe", au devenit tot mai putine. Cum tot mai putini au fost si cei care s-au mai intors de dincolo de gheturile siberiene, de "Ultimul Cerc" (polar), pomenit de Soljenitan, de prin locurile straine de fiinta celor purtandu-si durerea dezradacinarii pana dincolo de Kolama, Vorkuta si Magadan. Durerea fratilor ducandu-si crucea pe urcusul Golgotei, care, murind, au dus cu ei o parte din istorie si din adevar, a fost insotita de versurile marelui poet. "Saracii de mangaiere" de la "mal de Prut" aveau (si au!) nevoie de versul lui, precum dorul "cel de nemurirea noastra", al celor care au trait si traiesc tragedia Basarabiei inlacrimate, atata timp cat "ne dor o harta si o rana", iar soarele unor demnitari de la Chisinau tot de la Moscova rasare.

I-am urmarit, pe el si poezia lui, si in clipele de inseninare a cerului

Basarabiei Romane, "sora noastra cea mezina", "trecuta prin foc si prin sabie", si atunci cand lupii au iesit la drumul mare, cand repetam versurile "Straine pofte ne-au rapit,/ Cand via dulce, cand ogorul". Cand unii doreau "Hora Unirii" in... Piata Rosie, versul lui se ridica, tunet, odata cu "glasul blandei Basarabii", impotriva tuturor "Moreilor" si "Tarlevilor", impotriva dihoniei si a "blestemului dezunirii".

Si, deodata, cutit in inima, trasnet si sagetare dureroasa a cazut vestea! Inima a plans, mana a tremurat, cutremurandu-se fiinta. In urma unui grav accident rutier, Grigore Vieru, Orfeul de peste Prut, poetul national al Basarbaiei, al integralitatii romanesti, luptator pentru idealul national, pentru unitatea de neam si de limba, s-a stins din viata.

(Va urma)

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval