În Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti (vol. I, p.211) se menționează faptul că, din dorința vorbitorului de a fi cât mai clar (precis) în comunicare, încă din perioada limbii latine târzii, s-a manifestat tendința reînnoirii acestor instrumente gramaticale, adică a conjuncțiilor. Multe dintre conjuncții simple au devenit compuse și chiar locuțiuni conjuncționale (antequao - mai înainte ca… postquam și posteaquam - după ce) Ex. Antequam ad sentențiam redeo, de me pauca dico - Înainte de a prezenta (de a reda) subiectul voi spune câteva lucruri despre mine. (Gh. I. Șerban - Compendiu de gramatică, p.225). verbul redeo se aseamănă ca structură fonetică cu românescul (neologic) a reda (forma fiind de infinitiv, prezent).
În evoluția fonetică a verbului dico, ere, dixi, dictum întâlnim în scrierile cu un conținut religios sau istoric din secolul al XVI-lea, forma dzicere (d-dz) precum și o antepunere a sunetului d înaintea lui z: am mâncat pâine de zgură / Și lacrimi în băutură / Mi-s dzilele trecătoare / De fug ca umbra de soare. (Dosoftei - Psaltirea în versuri) (dies, -ei = zi, dată, timp).
Printre conjuncțiile din latina târzie, cu o sferă semantică largă, exprimând raporturi atât completive, cât și circumstanțiale, sursele bibliografice amintesc conjuncția de proveniență adverbială qua ( cu varianta quia). Aceasta se apropie în româna comună de conjuncția ca (în limba contemporană cu sens adverbial comparativ). Sextil Pușcariu, în Studii istroromâne cuprinde și exemplul: „Io-m durmit ca și ânelu: am dormit ca un înger."
În meglenoromână „ca" are și valoare temporală. Ex. „Ca vini bura, a sari fitsoru la marzine. - Când veni un val de apă, îl împinse pe băiat, la margine."
Derivat din quia este și conjuncția cauzală că (ci), în istroromână ka.
Ceea ce am dorit să transmitem cititorilor noștri a fost evidențierea posibilităților minimale în comunicare, la începutul procesului de formare a limbii române. Cu preponderență, frazele erau alcătuite din propoziții coordonate; în nararea evenimentelor se recurgea la înlănțuirea secvențelor: „Iar Ștefan-Voievod s-a întors cu toți oștenii săi ca un purtător de biruință… și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții… Și a fost atunci bucurie între oameni…".
În evoluția sa, sintaxa limbii române, prin conectivele mult diversificate, surprinde posibilități multiple de exprimare. Theodor Hristea în Sinteze de limba română remarcă relația dintre tipurile de conjuncții și locuțiuni conjuncționale, cauzale (pe de o parte) și, pe de altă parte, intenția celui care comunică: „Ca să iasă chipu-n față, / trandafiri aruncă tineri, / Căci vrăjiți sunt trandafirii / De-un cuvânt al sfintei Vineri." (Mihai Eminescu). Conjuncțiile subordonatoare că și căci au o frecvență mai mare în limba vorbită. În poezia Crăiasa din povești se valorifică aspectul popular al limbii: șezătoare, a urzi, basma, povesti, vrăjiți etc.
Cauzala din fraza: „- Băiatul nu știe mult, - zise el în sfârșit - dar îl primesc, fiindcă e feciorul dumitale și dacă va fi silitor, are să treacă examenul", este introdusă prin conjuncția compusă fiindcă. Răspunsul dascălului (al profesorului) este comunicat după îndelungă cugetare „în sfârșit". Este o exprimare „mai pretențioasă cu respect pentru interlocutor (tatăl băiatului era venit dintr-un sat unde munca câmpului înseamnă trudă și nu lectură). Conjuncția fiindcă este din zona conectivului cauzal deoarece.
Câte principii didactice sunt în răspunsul profesorului… „dacă va fi silitor are să treacă examenul." Așa profesori, așa elevi! Și elevul obișnuit cu munca, era cu adevărat silitor.
