Pentru astăzi, vă propun ca exercițiu de meditație o poveste populară despre „licurici" culeasă din Bucovina, de Tudor Pamfilie, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea:
„Se zice că, scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer, jos pe pământ, a luat cu sine și vreo câțiva îngeri, ca să le arate și lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni.
Îngerii, umblând încolo și-ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni, și mai cu seamă unuia, așa încât la despărțire începu a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.
După ce se depărtară de pământ, înălțându-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos și ce le-a plăcut mai mult pe pământ? Îngerii răspunseră că: biserici frumoase ori călugări îmbrăcați în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i răspunse nimic, fără numai a sta trist și îngândurat.
Mai în urmă, Îl întrebă Dumnezeu și pe acesta, că pentru ce e atât de trist și de ce nu răspunde nimic?
- Mi-e frică tare că mă vei certa, îi răspunse îngerul.
- Nu-ți fie teamă de nimic, Îi zice Dumnezeu, căci de una și aceeași soartă vă veți bucura.
Îngerul, căzând în genunchi înaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldați în lacrimi, îi zise:
- Doamne, îs trist și amărât de aceea că ochii unei pământene mi-au picat așa de dragi, cât nu-i chip ca să-i mai uit vreodată, fiind așa de frumoși, cum nu mai văzusem niciodată!
- Și ai cui erau? întreabă Dumnezeu.
- Ai unei păstorițe ce păștea oi albe pe un câmp verde!
- Și ai grăit ceva cu ea? întreabă iarăși Dumnezeu.
- Da, căci îmi căzuse dragă, și i-am spus că mi-aș da viața mea îngerească pentru ochii ei cei albaștrii ca cerul înseninat.
Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat și, din om cu fața senină și fruntea curată, se prefăcu într-un moșneag cu fruntea toată crețe. Și apoi, cum mergeau așa, înălțându-se cu toții încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc și le zise:
- Știu că, dacă veți merge cu toții în cer și vă veți întâlni cu ceilalți îngeri, acolo veți povesti despre lucrurile cele pământene, și fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le știe cei din cer, acum vă opresc pe toți aici!
Și, cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toți în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană.
Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind și el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele.
Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînțelegeri între stele, a luat steaua cea plângătoare și, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o așa de tare, că tot în picături de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaștrii era cu oile.
Scânteile acelea nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului îndrăgostit de fata cea pământeană.
De atunci, a trecut multă vreme, dar și acuma se povestește că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer".
Nu zic mai mult. Cine vrea să înțeleagă ceva, n-are decât!
