Iertarea față de aproapele, fie chiar vrajmaș, este unul din aspectele cele mai delicate ale învățăturii creștine. Înțelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice. Spune Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 7-8); „Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte." (I Ioan 3, 14). Porunca iubirii și a iertării față de semeni este așa de categorică pentru un creștin, încât tot același Sfânt Apostol spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este." (I Ioan 4, 20).
O legendă arabă povestește că, pe timpuri, un vizir blajin l-a servit pe sultanul său cu credință timp de treizeci de ani. Într-o zi, însă, indus în eroare de câțiva curteni invidioși, sultanul a pierdut încrederea în vizir și l-a condamnat la moarte. Acesta urma să fie aruncat de viu într-un ocol cu cei mai sălbatici câini de vânătoare.
Când i s-a oferit cuvântul să-și exprime ultima dorință, vizirul a cerut să fie lăsat în libertate încă zece zile, timp în care a cumpărat bunăvoința îngrijitorului de câini și s-a ocupat, cu îngăduința acestuia, de hrana animalelor…
În ziua execuției, grefierul a citit din nou sentința și, sub ochii sultanului, vizirul a fost aruncat în ocolul câinilor de vânătoare… Dar, în loc să-l sfâșie, cum făceau, de obicei, cu ceilalți condamnați, animalele au prins a da din coadă și a se gudura pe lângă el.
Curtenii, prezenți la execuție, au rămas uimiți de ceea ce vedeau, iar sultanul a ordonat ca vizirul să fie adus în fața sa și, plin de suspiciune, l-a întrebat:
- Cum, oare, se face că ai scăpat nevătămat de colții câinilor?
- Am avut grijă de ei doar zece zile, a recunoscut sincer vizirul, și iată câtă recunoștință am câștigat din partea lor… De tine, însă, stăpâne, am avut grijă timp de treizeci de ani și, în loc de recunoștință, m-ai condamnat la moarte…
Rușinat de fapta sa, sultanul l-a scos de sub acuzație și, ca să-l îmbuneze, i-a dat voie să hotărască soarta curtenilor care l-au bârfit.
Străjerii au pus imediat mâna pe ei și i-au târât cu forța în fața câinilor sălbatici, gata să-i împingă în ocol. Toată lumea aștepta ca vizirul să dea ordinul de execuție. El, însă, a pus capăt răfuielii, spunându-le celor prezenți:
- Ar fi, probabil, omenește dacă m-aș răzbuna pentru răul pe care acești mișei mi l-au făcut, dar ar fi total neomenește, dacă n-aș fi în stare să-i iert.
Acest act de bunătate i-a adus din partea „greșiților" săi cea mai neprețuită dintre bogății - recunoștința.
