Aşa cum demonstrează realitatea socială prezentă, pe lângă alte disfuncţii de ordin social, moral şi politic, prin flagelul ce a cuprins şi copleşit naţiunea română - corupţia, nodul gordian este transferat în plan spiritual şi educaţional, scinzând societatea în cel puţin două categorii opozante: cei care susţin predarea orei de religie în şcoli şi cei care, într-o manieră antitetică şi asimetrică, se opun acestui demers educaţional. În acest sens s-au constituit două structuri asociative rivale: „Asociaţia Părinţi pentru ora de religie", care a atins un prag de 83/% dintre părinţi, şi ai cărei membrii acceptă şi susţin predarea în şcoală a religiei în regim opţional, în consonanţă cu recenta decizie a Curţii Constituţionale cu privire la această problemă. Cealaltă structură asociativă este reprezentată de „Asociaţia Solidaritatea pentru libertate de conştiinţă", care reuneşte personalităţi culturale care au rezerve asupra oportunităţii predării religiei şi a menţinerii icoanelor în şcoli, sub pretextul că România este un stat laic separat de stat, aparţinând Modelului ortodox post-bizantin, sau după teologul Gui Durant, Modelului conjugării separării cu asocierea, modele în care se oscilează, după cum ne putem da seama, între separarea şi colaborarea bisericii cu statul, Biserica Ortodoxă fiind considerată Biserică Naţională şi nu de stat. Asemenea indivizi, liber cugetători, cum le place să se autorevendice, într-o manieră disimulată acceptă educaţia religioasă nu dintr-o perspectivă doctrinară şi ideologică, ci pe fondul deplinei libertăţii de conştiinţă, în îmbinare cu etica, punând accent mai mult pe morală decât pe religie propriu-zis. Aceştia ignoră faptul că libertatea de conştiinţă religioasă este consfinţită constituţional prin art.7 din Constituţie şi prin Legea Învăţământului, acte normative în conformitate cu care statul este obligat să asigure libertatea studiului religiei în şcoli, în afara constrângerii şi limitării unor drepturi şi opţiuni educaţionale. Un asemenea drept este regăsit şi garantat nu numai în plan naţional, ci şi în plan mondial prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fapt ce exclude orice formă de negociere şi tranzacţionare juridică. Dispunând de o asemenea autoritate epistemică-de specialitate şi morală, confirmată prin articolele şi cărţile publicate sau în curs de publicare în domeniul educaţiei religioase şi al religiei, consider că o asemenea atitudine care o exprim cu această ocazie este legitimă şi pertinentă, dincolo de orice subiectivism partinic şi aservire unor interese de grup.
Prin acest articol tematic, prin experienţa care o deţin în acest domeniu complex şi contradictoriu sub raport atitudinal, doresc să completez şi pe cât posibil să clarific unele dispute şi polemici legate de necesitatea educaţiei religioase, infirmând atitudinile partizane exclusiviste ale celor care resping necesitatea educaţiei religioase, şi care, aşa cum rezultă din spectacolul mediatic, nu cunosc nici obiectivele şi nici conţinutul educaţiei religioase, şi nici nu au pătruns în intimitatea fenomenul religios, ca fenomen social, cultural şi spiritual. Între cele două atitudini extremiste trebuie găsită o cale de mijloc, educaţia religioasă rămânând în ultimă instanţă la latitudinea beneficiarului-elevilor şi nu într-o oportunitate sau într-o nişă pentru cei care predau această disciplină, de regulă absolvenţi ai învăţământului teologic. De aceea, opinia expusă în acest articol nu vizează în primul rând necesitatea şi nici chiar oportunitatea orei de religie prin aria curriculară prezentă, nesatisfăcătoare şi inadecvată din punct de vedere didactic, mai ales prin strategiile didactice, în mare parte inadecvate şi ineficiente, şi printr-un conţinut doctrinar exclusivist, ci necesitatea şi oportunitatea acestora din punct de vedere moral, psihologic, spiritual şi social al educaţiei religioase, formale şi informale - prin şcoală şi biserică, în vederea realizării socializării şi integrării sociale, în ultimă instanţă a realizării echilibrului şi armoniei sociale. Feed-back-ul acestor ore de educaţie religioasă în şcoli, atât prin conţinutul predat, cât mai ales prin strategiile didactice utilizate, preponderent coercitive şi imperative, este în mare parte negativ, în pofida procentului ridicat al părinţilor care consimt oportunitatea orelor de religie, un asemenea rezultat disonant fiind confirmat prin faptele şi fenomenele antisociale, antimorale şi chiar antireligioase, religiozitatea având mai mult un caracter formal, imitativ şi disimulat, pe fondul fenomenului intercunoaşterii şi a controlului social, şi nu pe un suport motivaţional intrinsec sau din convingere, asemenea fenomene disfuncţionale cunoscând un trend crescător în rândul celor care au beneficiat de această educaţie, mai mult impusă pentru unii elevi decât liber consimţită. Din acest punct de vedere, prin necesitatea, obiectivele şi finalitatea acestor dimensiuni ale educaţiei, aş asocia educaţia religioasă, fără vreo discriminare, cu educaţia fizică, fiind binecunoscută sintagma latină exprimată de Juvenal, Mens sana in corpore sano, societatea sănătoasă şi echilibrată având nevoie de oameni sănătoşi la suflet, minte şi trup, limitele acestor două forme educaţionale resimţindu-se în plan sanogenetic, spiritual şi chiar religios.
Necesitatea şi importanţa orelor de religie şi a educaţiei religioase rezultă din conţinutul propriu-zis al acestui fenomen spiritual. De aceea consider oportun şi necesar ca înainte de a intra în analiza fenomenului religios propriu-zis şi a conştiinţei religioase în special, să explic semantica acestei noţiuni - religia, precizând că termenul de religie provine din perspectivă etimologică din cuvântul latinesc religio, care, la rândul său are la bază etimonul latin a verbului „religare", însemnând după cum rezultă din lucrarea autorului latin, Lactanţiu, „Divine institutiones", a lega, sau a lega din nou. Ceea ce face ca prin asociere semantică, cuvântul relega, sinonim cu ebraicul „berit", să desemneze o legătură sau un legământ „a omului cu sacrul", mai precis legătura permanentă dintre om şi supranatural - divinitate, care în religia creştină este Dumnezeu Treime. De aceea, conştiinţa religioasă nu se formează exclusiv prin latura şi dimensiunea informativă a educaţiei, ci mecanismul şi procesul formării şi consolidării acestei forme a conştiinţei este mult mai complex, implicând pe lângă factorii educaţionali şi socializatori şi acţiunea conjugată a unor factori de ordin obiectiv şi subiectiv, individuali şi sociali, în interdependenţa lor funcţională sinergică şi sincretică.
